Spaima de moarte (soață mută timp de-o viață) îi determină pe mulți dintre noi să se retragă într-un soi de spaimă de a trăi. Ceilalți oameni - joviali, hedoniști, exuberanți, amorali - sunt, pentru noi, amintirile vii, defel plăcute, ale altor posibilități de a exista.
Încremenind într-o morală rigidă ce-i împinge la anxioasă inacțiune, acești spăimoși plimbă pe papilele gustative discursuri devitalizante, automângâietoare și înfierează nediscriminatoriu pielea, carnea, trupul, frivolitatea, lubrifierea sau erecția. Compensatoriu, ridicăm în slăvi o lume oarbă, castă, tributară normelor rigide, castratoare - o lume certă și previzibilă, ca moartea.
Îmbălsămați în principii ferme.
Suferința simplului spectacol al trecerii unui trup sculptural le procură instantaneu inconfortabilul fior al morții. Perspectiva goliciunii ce stă, de pe acum, să dea în pârg odată cu așteptata intrare în sezonul cald le întredeschide ușa către chinurile iadului.
Iată motivul pentru care acești oameni triști umblă - door to door - cu ucisul: ucid în ceilalți propriile ispite. Simțul moral îndelung șlefuit încetinește curgerea timpului, câștigă cu sudoare spirituală propria indulgență și, poate, cine știe, indulgența instanțelor cerești...
Inapți (întocmai celor pe care-i judecă, de altfel) atât pentru Credința pasională, adevărată, cât și pentru trăirea iresponsabilă, din rândurile acestor suferinzi se aleg cei mai de seamă teologi. Cuvintele lor, deși pline de o falsă obidă, credincioase doar semanticii, hermeneuticii și admirației de sine, cad gata uscate la picioarele ascultătorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu