Sunt date următoarele elemente biografice:
En 1968, Michel Vinaver a 41 ans et est PDG de Gillette France. Vingt ans plus tôt, il a publié son premier roman chez Gallimard. Il a bifurqué vers l’industrie dans les années 50, pour des motifs alimentaires. Et trouvé du travail en passant une petite annonce dans le Figaro: «Jeune licencié en lettres présentant bien cherche emploi.»
Le-aţi citit cu atenție (sau, după caz, cu Google Translate)? Bine. Căci se vor dovedi, în cele ce urmează, de o importanţă crucială!
Asemeni oricărui PDG francez care se respectă - încasând la Gillette un venit salarial de cine ştie câte sute de mii de euro anual - domnul Vinaver manifestă simpatii socialiste. Aţi dedus, desigur, cu inteligenţa ascuţită ce vă caracterizează, dumnealui funcționează ca PDG doar aşa, de formă. În realitate, servind sub acoperire cauza celor mulţi... Dar ce zic eu aici: de fapt, Vinaver e un infiltrat în patul duşmanului imperialist american, care - o ştim, e dovedit - suge sângele boborului, situându-se la mii de ani lumină departe de generozitatea şi umanismul specifice prietenului sovietic.
Ca un debușeu pentru greaua povară pe care este constrâns să o poarte zi de zi în corporaţia americană, ilegalistul nostru literat scrie. E dramaturg. Piesele i-au fost jucate la TNP (Teatrul Naţional Popular). După cum notează (fireşte: laudativ, elogios) Libération, ediţia matinală din 28/03/2008, autorul-manager scrie tematic, militantist, dinamitard. Adică, probabil, cam așa cum scriau un Paul Everac, un Mihai Beniuc sau un Titus Popovici la noi. Sau cum picta S. Bălaşa. L’entreprise comme palais de la tragédie contemporaine.
Contribuţia sa "inovatoare" la dezvoltarea dramaturgiei universale este, cică, dată de lipsa punctuaţiei în frază, de numărul actorilor implicaţi (peste 30); textul - liber, la îndemâna rostirii, abordării, inventivităţii actorilor şi întinderea piesei pe parcursul a 7 ore! Cotidianul de stânga citat se trezeşte în plin delir ideologic, vorbind despre Par-dessus bord (titlul piesei) ca despre o operă majoră. "Războiul dintre vechi şi nou." "Critică a capitalismului". "Viaţa cotidiană a întreprinderii". "Personaje revelatoare ale antisemitismului într-o Franţă prosperă şi amnezică". Adică, tot tacâmul dogmatic. Sunt toate expresii care în Libé ţin loc de judecăţi de valoare, de critică, de spirit critic în general. Dacă opera militează bine, nu mai importă calitatea ei strict literară, nu?
Şi eu, care tocmai ce învăţasem să-i simpatizez şi mai mult pe bolşevicii francezi de cafenea, citind cu nesaţ despre acţiunile lor de sabotaj îndreptate împotriva propriilor fabrici, a propriei armate (şi aşa, schiloadă), înainte de intrarea în al doilea război mondial (care pentru Franţa a durat circa două săptămâni). Ţin minte cum se întrebau ei indignaţi, în acea vreme, "solidari" cu fraţii lor din Polonia, proaspăt dispărută ca stat sub împărțeala nazisto-sovietică: Pourquoi mourir pour la Pologne? Şi manifestările lor publice pentru non-beligeranţă. Nu uităm: erau internaţionalişti, erau pacifişti dispuși să plătească preţul laşităţii.
Ca să nu mai menţionez colaboraţionismul generalizat, livrarea promptă, conștiincioasă, a evreilor către cuptoarele germane, în timpul dulcei şi de griji feritei ocupaţii naziste. Unde erau socialiştii atunci? Nu, nu ei formau grosul Rezistenţei. Erau aciuaţi prin cluburi, frecventau saloane de târfe ideologice, finanţate de URSS: dezbăteau, dom'le. Au devenit vocali şi isterici abia prin 1945, post coitum, când direcția evenimentelor era deja limpede. Atunci, abia, s-a deșteptat antifascismul cel brav în ei, instigând, după modelul terorii iacobine, la linşarea, la executarea fără proces a colaboraţioniştilor.
Foarte războinici aceşti marxişti de felul lor. Numai că nu se arată întotdeauna. Stau în adormire. Şi îşi ascut încruntaţi. neabătuți, creioanele.
