D.O.P.

M-aș ascunde cu un ciolan în podul casei. I-aș suge măduva, căzut pe gânduri de fasole urcătoare. Fasole cu ciolan.

Și un oraș întreg de oameni - pe care eu îl refuz. N-o recunosc, dar asta fac. Un oraș în al cărui suflet nu vreau să învăț să pătrund.

N-aș putea scrie o altă carte decât aceea despre mine! Eu să văd totul, să (mă) judec, să prezint, să particip. Să plec și să mă-ntorc. Să mă contrazic.

N-aș fi niciodată pentru o dictatură a maselor. Cu atât mai puțin a proletariatului. Dar aș fi luptat și eu, în epoca frumoasă (idealistă) a marxismului, împotriva mâinii de proști psihopați, singurii capabili de îmbogățire pe seama altora, care decideau soarta lumii. Principiul meu călăuzitor ar fi fost acela că Prostia nu e îndreptățită să dețină puterea.

Să luăm puterii „demnitatea”, partea de charismă și spectacol din putere, și să facem dintr-însa o meserie ca oricare alta.

Urechile tale mici și palide îți sunt, probabil, tot atât de crocante ca degetele de la picioare. Dar eu n-aș putea mărturisi despre asta. Așa încât, presupun.