miercuri, 27 februarie 2013

Iubirea ca automedicație

C.S./Mai 2012
Aș vrea să mă conving că există iubire în sine, de sine stătătoare, determinată exclusiv de afectele noastre de „oameni mari” (e normal să fie influențată și de unele dintre tiparele dobândite - materiale de construcție de neevitat în consolidarea Eului, dar...). Independent de rănile narcisice care împing la compulsie, de scenariile moștenite - așadar, un chip original, propriu fiecăruia de a iubi. Vast proiect, știu!

Două persoane se plac. Pur și simplu, o potrivire „miraculoasă” între două firi; două personalități mature se plac pentru ceea ce sunt în momentul întâlnirii - nu pentru ceea ce-și evocă una alteia din trecut. Aș fi primul care aș crede în acel gen de iubire! Nu disprețuiesc atașamentul afectiv in corpore - dacă asta s-a înțeles din numeroasele mele însemnări pe acest subiect. Din păcate, însă, atâtea relații din jurul nostru ni se arată - la strâmtoare, în situații conflictuale - că-s clădite pe un fundament poros, într-o rână: atașamentul acela determinat de istoria personală neglorioasă, dinainte ursit, condiționat de diverse defecțiuni vii, târâte în prezent din arhivele anilor copilăriei. Nu i-ar conveni nimănui să inventarieze câte „iubiri” i-ar putea fi definite, la o examinare mai atentă, ca triste tentative întârziate de a soluționa neîmpliniri afective timpurii.

Iată o stare de fapt ce-mi este din ce în ce mai vădită, pe măsură ce devin tot mai conștient de mine însumi. Nu are nici un sens să deversăm atâta sentiment (deturnat din alte zone!) asupra unei colecții de mame-surogat! Unde a căuta (și a depersonaliza!) supleanta e mereu mai important decât a o găsi realmente și a conviețui cu ea. Ce se petrece de fapt: un șir de relații pseudo-psihanalitice, un șir de terapii după ureche, pe care ni le punem la cale singuri, din deznădejde, din neputința de a mai îndura povara importată din raportul viciat cu părinții, din încrâncenarea de a ieși din chingile dependenței erotico-alimentare originare.

Ne îndrăgostim pentru a-l obliga emoțional & moral pe celălalt. Să ne răspundă cu aceeași monedă, să-și slăbească apărările personale, să se preschimbe, încet, într-o tabula rasa asupra căreia năvălim imediat cu reziduurile noastre. Un fel de alt Eu în care strămutăm frontul până atunci lăuntric. O nouă scenă pe care ne producem, lăsând-o devastată la urmă - conform inactualei partituri „părintești” (prototipul).

Insist să iubim un om pentru el însuși! Să proiectăm asupra lui iubire pură, și nu neîmpliniri anterioare, nu sete de putere, nu transfer psihanalitic, nu vrajă, nu hipnoză ieftină pentru a-i amorți simțurile sau pentru a i le înșela, vaccinându-l în loc cu dragostea noastră bolnavă. Să iubim și, desigur, să nu trecem în mod ușuratic cu vederea în ce măsură ne sunt „corupte” achizițiile caracteriale ce mână opţiunea amoroasă spre un anume el, spre o anume ea.

Sunt perfect conștient, totuși, că nu poți fi un Eu imaculat conceput, ieșit din nimic, adică fără a deveni; fără a fi mai întâi mama, fără a fi tatăl, fără a trece prin ciurul nemilos al unui Eu ideal.

Decojim ceapa personalității și sperăm să descoperim acolo, în miez - după ce dăm la o parte foile unor şocuri, foile anumitor scene familiale „memorabile”, minciunile, dezamăgirile, meduzările - un mic Eu ce nu e olog, un Eu ce nu va iubi frenetic chiar tot ce-i iese în cale numai pentru că poartă sâni sau penis.

De-ar fi să înlăturăm (diminuăm) în vreun fel însemnătatea conturilor nereglate, încă supurând, încă influențându-ne opțiunile sentimentale, gesturile zise de afecțiune, despre care pomeneam; să le înlăturăm mai înainte de a ne apuca temeinic de „iubit”... Să încercăm a nu ne mai vindeca prin altul, cu alte cuvinte: agățându-ne de un altul ca de un antidot incert. Atrăgându-l în matrița unui rol pe care nu va fi în stare să-l susțină. Până la pierderea identității. Altfel, nu facem decât să iubim, ne cuplăm, ne mărităm ca să ne doftorim singuri sufletul, empiric, băbește - relaționând, iubind în cineva pe altcineva, semnând certificate mincinoase. Un soi de automedicație prin relație. Trist, zadarnic, cu efecte sinistre câteodată.

luni, 25 februarie 2013

Tennessee Waltz

Though Jamie was originally exclusively male, since the 1950s it has also been used as a female given name especially in Canada and the United States. (Wikipedia) Că așa-s americanii, denumind lucruri și ființe, mai lipsiți de exigență cu detaliile. Pentru ca, în prezent, să fi ajuns la fericirea de a pune copiilor nume de cai, de poduri sau de orașe... Cred că numele exclusiv feminine, sau cele rezervate exclusiv nou-născuților masculi se împuținează pe an ce trece în partea aceea de lume. Trăim într-o epocă în care simpla categorisire în funcție de gen, sau chiar a ține ușa unei femei, riscă să fie percepută ca politic incorectă. Dar nu despre asta voisem să scriu.

Jamie Foxx (doi x) își joacă în Django Unchained cel mai secundar rol principal din carieră! Nu din alt motiv a luat Christoph Waltz Oscarul pentru principalul rol secundar. Toate celelalte roluri secundare din Django sunt mai... „principale” decât contribuția lui Foxx (cu doi x, m-ai înțeles?). Până și cele episodice, personaje-cheie introduse către finalul filmului (vezi copleșitorul Samuel L. Jackson), îl eclipsează până-n prag de disoluție pe prea amuțitul Foxx (cu doi x!). Jamie Foxx trece prin partitură absent și cu o nedumerire nătângă pe chip, ca rața pe luciul apei. Sau așa o fi scenariul?

Personal, n-am văzut alt film cu el - nu aveam cunoștință de existența actorului!, până la Django - și nici n-o să mă înghesui să văd altul în grabă. Nu contest, J.F. o fi sclipitor în peliculele cu polițiști și găști de cartier sau în comediile fără haz (asezonate cu înjurături implicând your motherfuckin' black hairy fat-ass wife moustache bitch & alte gaguri groase), tot de cartier.

Christoph Waltz
Christoph Waltz, austriacul, „duce” în cârcă, de fapt, întregul film al lui Tarantino; se achită fără cusur de propriul rol, dezinvolt și șarmant, și oarecum, smucind de fire nevăzute, îl manipulează ca pe o marionetă leșinată și pe Jamie Foxx (cu doi x). Un Oscar de două ori meritat, deci. Dacă, potrivit scenariului, Waltz/dr. Schultz n-ar fi avut „bunul simț” să dispară din cadru cu puțin mai înainte de The End, ar fi existat pericolul ca spectatorii să fi uitat, după generic, că actorul Foxx a populat un colț al ecranului preț de trei ceasuri.

Din prezența scenică a lui Foxx am reținut încruntările fioroase ce nu speriau pe nimeni și atingerile repetate, cu tainice valențe autoerotice, date pistolului de la cingătoare.

Îmi amintesc că am asistat la un meci „aranjat” al echipei Ineului, pe vremea când aceasta se lăfăia printre primele cinci ale Diviziei B. Juca împotriva UTA. Un timp, totul părea să decurgă conform înțelegerii. În a doua jumătate a meciului, lucrurile iau, însă, o turnură stânjenitoare. Echipa locală marcase deja, pot jura că din greșeală, vreo trei goluri în poarta adversă! Și conducea. Partida era pe terminate, iar „ai noștri” se aruncau ca niște porumbei otrăviți prin careul propriu, la fiecare șut utist înspre poartă, doar-doar intră mingea aia unde „trebuia”... Ei bine, cam așa au procedat și carismaticii parteneri de ecran ai viteazului Django. S-au străduit (și nu le-a ieșit) să facă blatul. Totuși, harul înnăscut și carisma sunt cam greu de strunit pe termen lung. Nu te poți autominimaliza la nesfârșit, fie și pentru o cauză bună, doar ca să scoți eroul dintr-unul care nu are stofă pentru asta. Aviz (și) socialiștilor.

joi, 21 februarie 2013

Coșmar

Am văzut frumusețe de neîndurat și un imens târg de nunți - torturi false, uscate, confetti, rochii de mireasă ospitaliere ca niște coșciuge. Unele fete le probau. Am văzut sfere însuflețite, despicături vertiginoase, cozi biciuind valea dintre omoplați, am văzut adâncimi... Mi-am dorit doar să fug. Coșmarul meu era o nuntă ce se întindea pe mai multe etaje. Cineva mă înhăța și mă îmbrăca în mireasă.

duminică, 17 februarie 2013

Je ne savais rien faire, j'avais perdu mon temps à lire...

...et je n'en avais tiré aucun profit. (J.Green - Le voyageur sur la terre)

Salvați-mă de oameni! Nu mă descurc să-mi trag suflul, încurcat în sânii lor primitori de abrahami. Feriți-mi urechile de tocurile ce-mi pocnesc nervii urcând trepte sau coborând, privirea de ochii trași din condei ce mă umplu de spaime și pielea de unghiile date cu lac negru.

În romanele de duzină, titluri cu litere de-o șchioapă reliefate pe coperta întâi, ea îl agață pe el cu o replică bine gândită, probabil că a gândit-o de-a lungul tuturor celor cincizeci de pagini ce o precedă, o replică rostită în limba lui maternă. Totul decurge ușor, alunecă și se încheie în inevitabilul pat. „Acum poți să mă săruți” - cică (ea).

Îți urăsc pantofii cu al căror bocănit apăsat și rar, trădând un umblet șovăielnic & împiedicat de femeie care şi-o trage stând în genunchi, trădând o teamă de luxație la gleznă, te înfigi zilnic în conștiința mea alertă. Urăsc incapacitatea ta de a te întoarce în zori acasă pe vârfuri, în deplină discreție, cu pantofii în mână, sau de măcar de a pleca în crucea nopții cu o mai atent diminuată ostentație.

Nu e îndeajuns doar să pomenesc obsesiv tocurile, hai să le și descriu: sunt din cele rectangulare, paralelipipedice, cilindrice, ascuțite (cui), fabricate din lemn sau dintr-un plastic dur. Cele mai sonore presupun că-s făcute dintr-un lemn special. Stradivarius ar fi fost invidios pe rezonanța lor pornografică, amplificată de casa scărilor.

vineri, 15 februarie 2013

▶ Trancegressive Tech 15.02.2013 by acidboy75


Un mix de care-s mai mulțumit. N-am mai greșit la „îmbinări”, iar impresia generală, la reascultare, deși va fi una de eclectism, vă va lăsa un gust bun pe papilele auditive, un nas de mișcare transgresivă, note finale de sudoare, axile rase, praf pe tălpi și tăvălire lipsită de griji. Pe pantă în jos.

acidboy75 on soundcloud

marți, 12 februarie 2013

Traduceri şi trădări ordinare

„Fireşte că aveai dreptate, fată nesăbuită, să nu vrei să revii în Peru, să urăşti ţara care-ţi aducea aminte de tot ce acceptasei, îndurasei şi făcusei ca să scapi de ea.” (M.V. Llosa - Rătăcirile fetei nesăbuite, Humanitas, 2011, trad. Luminiţa Voina-Răuţ)


C.S./xperia-arc S/Cartea de nisip/2013
Hai, pe cuvântul dumitale, Luminiţa Voina-Răuţ, chiar astea să fie conjugările mai mult ca perfectului la persoana a II-a singular? Pe considerentul că în acest fel l-ai auzit dumneata, și ți s-a imprimat în cromozomi, din gura lu' mamaia din dotare, indubitabil undeva prin sudul ţării, ignor pe unde, întrucât nu mă interesează neam cum vorbiţi voi acolo.

Mă interesează, în schimb, şi mă doare că formulele astea de limbaj neglijent, folosite fără nici o justificare argotică în traducerea de faţă, îmi fac întregul cărţii îndoielnic şi cumva antipatic! Fiindcă te-a apucat pe dumneata, Luminiţa Voina-Răuţ, către finalul romanului, febra tălmăcirii. Ţi-ai intrat în mână, cum se spune, şi-o „deteşi” pe sudisme repezi...

Traducători de ocazie, improbabili prieteni de ceai ai imensului cărturar Liiceanu - ceai plătit de voi înşivă, cunoscută fiind avariţia nu foarte culturală cu angajaţii de rând a acestui Atlas al cărţilor - începeţi mai bine să transpuneţi o carte în limba română abia după ce v-aţi asigurat prudent că graiul mamaiei din Adunaţii Copăceni sau al bunei din Cristuru Secuiesc nu vă mai infectează exprimarea.

Nu aveţi nici cea mai infimă cădere să porcăiţi - prin urechisme lexicale, dintr-o nesimţită fobie (lene plătită prost?) faţă de un dicţionar, faţă de o gramatică elementară - să-mi stricaţi plăcerea dintotdeauna (durează dinainte de voi, în orice caz) a întâlnirii cu autorii mei preferaţi!

sâmbătă, 9 februarie 2013

Satan Claus

Copii răi, copii dușmănoși. În prezența părinților, fac pe smeriții - ca să primească; mereu acest a primi! Să aibă, să dețină, să adune. Cât mai multe daruri; nesățioși de obiecte. Afară, între ei, se poartă cu maximă cruzime. Se întrec din vorbe, dar și în performanțe fizice. Regulile vin abia după ce-i doare. Se laudă cu tații lor, pe care, în realitate, îi urăsc de moarte. Cu prăjiturile mamei, cu excavatorul lor performant, de jucărie. Și o fac țipând! Roșii în obraji, cu fețele congestionate - întruchiparea bipedă a unor erecții premature. Pumnii strânși, le lipsesc doar ridurile de expresie. Și sunt, de asemenea, prea oportuniști pentru supărările definitive.

joi, 7 februarie 2013

Ziua înzdrăveniților

Îmi face scârbă adaptarea asta de conjunctură a editurilor la non-evenimentul care este îndeobște cunoscut sub numele de ziua îndrăgostiților. De la începutul lui februarie mă hărțuiesc ritmic cu newsletters pe tema asta, puțin le pasă de preferințele mele, de profilul meu și de faptul că aș putea avea unul anume, un alt profil de cumpărător.

Cărți cu sex nestins, inimă albastră și îmbrățișări fatale în titlu - scoase la ofertă, ca și când în perioada asta cu toții suntem (ori s-ar cuveni să fim) mai înclinați a pune deoparte, în acord neabătut cu calendarul, literatura ce merită neîndoios să-i închinăm timpul nostru liber și, în locul acesteia, să consumăm în cantități diabetice oribilul punch protestant american. Ca mai apoi să reluăm, vezi Doamne, cărțile serioase (dimpreună cu certurile, neînțelegerile, monotonia & lașitățile din cuplu) de parcă nimic nu s-a întâmplat.

Oribilă lume, lumea îngustă americană! Cultul de coșmar al fericirii cu orice preț. Fericirea prin tâmpire. Mare e și prostia conformistă a restului lumii!