Cărți solare

Iată unul dintre cele mai greu încadrabile romane citite (iară nu lecturate, căci astăzi mă simt mai puțin snob) în ultima perioadă. Să fi fost vara asta frumoasă, cu ploi venite la timp & canicule mai îndurătoare, să fi fost faptul că m-am rupt puțin de cotidianul mediu toxic, aerul de vacanță, n-aș ști să vă zic. Însă cartea lui Roberto Bolaño a tras cu râvnă niște clopote de sărbătoare în inima mea livrescă! 

C.S./iulie 2013

Dincolo de duioșia rememorării unei epoci de-o efervescență creativă dusă până la caraghioslâc, în care toată suflarea juvenilă Latino-americană se precipita înspre poezie, avea-nu avea talent/școală/chemare, dincolo de senzualitatea văratică a anumitor pagini, despuiată de prejudecăți, cum ai jura că sunt și aceste fete estivale ale vârstei mele mijlocii, dar nu sunt, se întinde firul electrificat al unui sarcasm coroziv la adresa cercurilor & saloanelor literare (de poezie), a chinului cultural de a înveli căcatul propriu în țiplă (a-l valida la cenaclu) și a încerca vânzarea lui pe raftul artei spontane, la adresa seriozității scorțoase în general.

Fiind, mai întâi, nerușinat de tineri, "detectivii" disperați și acoliții lor, păreau să ignore entuziaști că adevărata lor operă de "artă" era, la nici 20 de ani, fututul competitiv, orgasmul versificat; arta era excesul, viața în exces: a petrece, a experimenta, a friza impostura. Răzvrătirea previzibilă împotriva Familiei. A vorbi în versuri, ca neoprotestanții în limbi. A deveni. Parcursul logic al fiecărei existențe absurde. Averea lor erau trupul, curiozitatea și prejudecățile laxe. Mai înainte ca viața să-l fi așezat pe fiecare pe locul lui ori "pe locul care i-a convenit ei" (vieții) și pe urmă să-i uite, mai înainte ca rectitudinea burgheză a vieții să pună gheara pe ei și să le ucidă simțurile într-o căsnicie acră, într-un job decerebrant.

Absența autorului totalitar, omniscient - nu-l simți nici măcar cât să încerce așezarea vocilor personajelor sale într-un cor, în oarecare acord. Personajele l-au uzurpat. Disonanța vocilor e maximă, cacofonia dă tonul acestei cărți cu detectivi de improvizație, nu lipsită, totuși, de morți suspecte: premature, târzii - unii oameni mor prematur fiindcă au avut parte de o tinerețe tristă, aflându-și fericirea abia când cronologia le expirase.

Detectivii ad hoc, împărați lirici rupți în fund, rătăcitori înzestrați cu îmbelșugată carismă și spirit anarhic ce depășeau cu mult talentul lor de scriitori, își propun în taină să ia urma unei poete legendare, Cesáreea Tinajero, presupusă fondatoare a realismului visceralist. Unde legendară, ați ghicit, poate fi = himerică = femeia invizibilă = moartea însăși. Alți "detectivi" hotărăsc să-i caute înadins pe primii ori ajung să se intersecteze accidental cu destinele odiseice ale rătăcitorilor, prin orașe de la capătul lumii, pe străzi străine, prin memorie; evocările lor - tot mai imprecise, amintirile tot mai infidele, mitizându-i încet-încet pe celebrii dispăruți, sub imperiul fascinației intacte față de scurta lor vreme de glorie. 

Romanul se încheagă lent și lipicios din mărturiile (mărturisirile?) diaristice ale detectivilor de pe urmele detectivilor și ale altor personaje - impostori, căței, dar și inși de treabă sau nebuni de legat, prooroci, cassandre - care îndeplinesc alte roluri, câteodată doar aparent episodice. Dări de seamă ce au aerul declarațiilor obținute sub anchetă (rapoarte? delațiuni? bârfe?) sau al comunicatelor stângace, lipite la gazeta de perete; mai toate-s scrise pe un ton frust, ireverențios, un realism nimicitor, puține dau atenție stilului (un enorm merit al acestui volum) - scriitura albă, expresia lui Barthes referindu-se la Străinul lui Camus se aplică aici.

Și târfele literare, mica mea manie dintotdeauna! Nelipsitele sugative. Prietenia și cauzele mortalității spiritului critic. Puțin importă că-s masculine sau feminine, toate târfele literare sunt mânate, universal, de același crez: a parazita (ei folosesc a frecventa) un presupus om cu talent (sau grup de oameni talentați) se lasă neapărat cu o binecuvântată contagiune. Vecinătatea cu sfânta cultură e molipsitoare, cum ar veni. Dacă și-o mai și trag ocazional, nu se poate ca măcar un dram din infinitele însușiri creative ale idolului să nu treacă, odată cu schimbul de secreții, și în firea parazitului. Te și miri de ce nu toți librarii, sufleurii sau bibliotecarii sunt mari condeieri...

***

C.S./iulie 2013

O carte crudă pe care am posedat-o într-o bună măsură, unlike me (ca ne-mine), afară, prin parcuri, unde mă lăsam întrerupt de bună voie de glasuri, umbre, degete și raze ce le străbăteau însuflețindu-le ca pe vitralii, întins pe iarba de pe-acuma arsă de dorința atâtor altor trupuri care au ispitit-o, întinzându-se în ea, ca s-o părăsească, minute mai târziu, doar cu o privire scurtă aruncată peste umăr.

Păi, otium sine litteris mors est et homini vivi sepultura, ne avertizează unchiul Seneca: odihna fără preocupări literare e moarte și o îngropare de viu pentru om. Uiți să respiri citind Detectivii.

Doar o copertă...

C.S./iulie 2013

Suntu

Ești eu, sunt tu. Ne învelim unul în altul. Intrăm la centrifugă și centrifugim împreună, fără a ajunge vreodată undeva, fără a ne îndepărta de centrul bulboanei. Fără a ne ajunge. Sunt a ta, sunt al tău. Eu mai mult! Nu-mi aparțin nici măcar mie. Mi s-a întâmplat să nu mă recunosc, uneori.

Cuibăresc în tine. E rândul meu, îmi ridic poalele, mă instalez confortabil, ouăle-s pustii, sunt alt animal sterp ce-și înfoaie penele peste cuib, și nu pentru a-și proteja urmașii - pentru a-ncălzi odaia fără pereți în care-i acum oaspete, jind, străinul cămin visat.

haut talons pour femmes

Tocurile tale, urcând și coborând la ore inumane, bat toaca în țeasta mea, genunchii grei ce răsar direct din tocuri îmi calcă pe piept și nu mă incită decât la o sfântă bătaie. Pași rari, blazați, pe trepte în sus, parcă ai merge la moarte. Se vede (iar eu sper) că nu te așteaptă nimeni. Ajunsă acasă, în casa ta de împrumut, îți storci pantofii în budă și tragi apa. Apa ce vine din pantofii tăi obosiți în care îți înghesuiai acum câteva clipe genunchii mă alină provizoriu clipocind promiscuu printre depunerile de pe țevi. Tocurile înfigându-se în trepte, lent, îmi provoacă panică, sunt pantofii mei în care ești încălțată, umbli nonșalant, cu genunchii supuși, apăsând (pieptul meu), îmi strivești coasta ruptă, respirația și admirația. Pășești ca un cadillac roz, vopseaua cojită inghinal și axial.

haut talons pour homme

C.S./iunie 2013

Tocurile tale, nu știu dacă înalte însă tari, bocănitoare, îți strivesc călcâiele odinioară fragede și ferme, odinioară rozalii și rotunjoare, călcâiele curg, acum curg, se scurg peste tocuri ca niște plăcinte prea crescute, lăsate mai mult timp decât era necesar la dospit, aluat acru & crăpat ce dă pe dinafara tipsiei. Și degetele picioarelor - chircite, înroșite, deformate irevocabil; ți-ai pierdut pentru totdeauna grația de a umbla desculță, picioarele tale nude insultă astăzi vederea, ofilesc iarba.

***

Trei zăbrele vesele

Trei tigri triști de Infante, un roman la fel de coerent ca un tablou de Picasso, departe de mine preferinţa exclusivă pentru cărţi coerente, dar asta întrece orice măsură, și o povară nedeslușită, pulsând pe suflet, ceva de care aș dori să mă scutur, dar nu înjurând melodii comerciale ce nu-mi plac laradioguerrilla, nu-mi plac ele din născare, dar să nu intrăm în amănunte, nici înjurând cuptorul cu microunde pentru că-i șchioapătă cu zgomot platoul rotativ din interior și lucrurile din casa mea musai să funcționeze impecabil, altfel le arunc naibii pe fereastră.

It's fucking summer: Carl Cox live & Green Velvet @ exit

Încremenită în dnb, postpunk și dubstep, Timișoara nici măcar nu visează asemenea beats! Poate când mai poposeşte pe aici şi scapă nebătut şi nefurat câte un dj bucureștean, câte un
I
Z
H
E
V
S
K
I
... Poate doar în Cluj, în alte vremuri. Când n-aveam cu cine merge la Hoia.
Pentru că voi, prietenii, veşnic n-aveaţi bani. Știu că imbecilii, emasculaţii şi ţoapele literare pot surâde pe sub mustață, pot ţipa, zgâriaţi pe timpane, contrariaţi de ritm, obişnuiţi cu balade, tamburine şi cu haydn, but that's what imbecilii are for!

Insuportabila uşurătate a tîmpeniei părinteşti

Link: Why are so many Japanese men refusing to leave their rooms?

A second social factor is the amae - dependence - that characterises Japanese family relationships. Young women traditionally live with their parents until marriage - men may never move out of the family home. Even though about half of hikikomori are violent towards their parents, for most families it would be unthinkable to throw them out.

Sursa: BBC News