 |
| C.S./Mai 2012 |
Două persoane se plac. Pur și simplu, o potrivire „miraculoasă” între două firi; două personalități mature se plac pentru ceea ce sunt în momentul întâlnirii - nu pentru ceea ce-și evocă una alteia din trecut. Aș fi primul care aș crede în acel gen de iubire! Nu disprețuiesc atașamentul afectiv in corpore - dacă asta s-a înțeles din numeroasele mele însemnări pe acest subiect. Din păcate, însă, atâtea relații din jurul nostru ni se arată - la strâmtoare, în situații conflictuale - că-s clădite pe un fundament poros, într-o rână: atașamentul acela determinat de istoria personală neglorioasă, dinainte ursit, condiționat de diverse defecțiuni vii, târâte în prezent din arhivele anilor copilăriei. Nu i-ar conveni nimănui să inventarieze câte „iubiri” i-ar putea fi definite, la o examinare mai atentă, ca triste tentative întârziate de a soluționa neîmpliniri afective timpurii.
Iată o stare de fapt ce-mi este din ce în ce mai vădită, pe măsură ce devin tot mai conștient de mine însumi. Nu are nici un sens să deversăm atâta sentiment (deturnat din alte zone!) asupra unei colecții de mame-surogat! Unde a căuta (și a depersonaliza!) supleanta e mereu mai important decât a o găsi realmente și a conviețui cu ea. Ce se petrece de fapt: un șir de relații pseudo-psihanalitice, un șir de terapii după ureche, pe care ni le punem la cale singuri, din deznădejde, din neputința de a mai îndura povara importată din raportul viciat cu părinții, din încrâncenarea de a ieși din chingile dependenței erotico-alimentare originare.
Ne îndrăgostim pentru a-l obliga emoțional & moral pe celălalt. Să ne răspundă cu aceeași monedă, să-și slăbească apărările personale, să se preschimbe, încet, într-o tabula rasa asupra căreia năvălim imediat cu reziduurile noastre. Un fel de alt Eu în care strămutăm frontul până atunci lăuntric. O nouă scenă pe care ne producem, lăsând-o devastată la urmă - conform inactualei partituri „părintești” (prototipul).
Insist să iubim un om pentru el însuși! Să proiectăm asupra lui iubire pură, și nu neîmpliniri anterioare, nu sete de putere, nu transfer psihanalitic, nu vrajă, nu hipnoză ieftină pentru a-i amorți simțurile sau pentru a i le înșela, vaccinându-l în loc cu dragostea noastră bolnavă. Să iubim și, desigur, să nu trecem în mod ușuratic cu vederea în ce măsură ne sunt „corupte” achizițiile caracteriale ce mână opţiunea amoroasă spre un anume el, spre o anume ea.
Sunt perfect conștient, totuși, că nu poți fi un Eu imaculat conceput, ieșit din nimic, adică fără a deveni; fără a fi mai întâi mama, fără a fi tatăl, fără a trece prin ciurul nemilos al unui Eu ideal.
Decojim ceapa personalității și sperăm să descoperim acolo, în miez - după ce dăm la o parte foile unor şocuri, foile anumitor scene familiale „memorabile”, minciunile, dezamăgirile, meduzările - un mic Eu ce nu e olog, un Eu ce nu va iubi frenetic chiar tot ce-i iese în cale numai pentru că poartă sâni sau penis.
De-ar fi să înlăturăm (diminuăm) în vreun fel însemnătatea conturilor nereglate, încă supurând, încă influențându-ne opțiunile sentimentale, gesturile zise de afecțiune, despre care pomeneam; să le înlăturăm mai înainte de a ne apuca temeinic de „iubit”... Să încercăm a nu ne mai vindeca prin altul, cu alte cuvinte: agățându-ne de un altul ca de un antidot incert. Atrăgându-l în matrița unui rol pe care nu va fi în stare să-l susțină. Până la pierderea identității. Altfel, nu facem decât să iubim, ne cuplăm, ne mărităm ca să ne doftorim singuri sufletul, empiric, băbește - relaționând, iubind în cineva pe altcineva, semnând certificate mincinoase. Un soi de automedicație prin relație. Trist, zadarnic, cu efecte sinistre câteodată.
Ne îndrăgostim pentru a-l obliga emoțional & moral pe celălalt. Să ne răspundă cu aceeași monedă, să-și slăbească apărările personale, să se preschimbe, încet, într-o tabula rasa asupra căreia năvălim imediat cu reziduurile noastre. Un fel de alt Eu în care strămutăm frontul până atunci lăuntric. O nouă scenă pe care ne producem, lăsând-o devastată la urmă - conform inactualei partituri „părintești” (prototipul).
Insist să iubim un om pentru el însuși! Să proiectăm asupra lui iubire pură, și nu neîmpliniri anterioare, nu sete de putere, nu transfer psihanalitic, nu vrajă, nu hipnoză ieftină pentru a-i amorți simțurile sau pentru a i le înșela, vaccinându-l în loc cu dragostea noastră bolnavă. Să iubim și, desigur, să nu trecem în mod ușuratic cu vederea în ce măsură ne sunt „corupte” achizițiile caracteriale ce mână opţiunea amoroasă spre un anume el, spre o anume ea.
Sunt perfect conștient, totuși, că nu poți fi un Eu imaculat conceput, ieșit din nimic, adică fără a deveni; fără a fi mai întâi mama, fără a fi tatăl, fără a trece prin ciurul nemilos al unui Eu ideal.
Decojim ceapa personalității și sperăm să descoperim acolo, în miez - după ce dăm la o parte foile unor şocuri, foile anumitor scene familiale „memorabile”, minciunile, dezamăgirile, meduzările - un mic Eu ce nu e olog, un Eu ce nu va iubi frenetic chiar tot ce-i iese în cale numai pentru că poartă sâni sau penis.
De-ar fi să înlăturăm (diminuăm) în vreun fel însemnătatea conturilor nereglate, încă supurând, încă influențându-ne opțiunile sentimentale, gesturile zise de afecțiune, despre care pomeneam; să le înlăturăm mai înainte de a ne apuca temeinic de „iubit”... Să încercăm a nu ne mai vindeca prin altul, cu alte cuvinte: agățându-ne de un altul ca de un antidot incert. Atrăgându-l în matrița unui rol pe care nu va fi în stare să-l susțină. Până la pierderea identității. Altfel, nu facem decât să iubim, ne cuplăm, ne mărităm ca să ne doftorim singuri sufletul, empiric, băbește - relaționând, iubind în cineva pe altcineva, semnând certificate mincinoase. Un soi de automedicație prin relație. Trist, zadarnic, cu efecte sinistre câteodată.
