Amanții

C.S./2012

 El dă s-o îmbrățișeze, ea se lasă (până la urmă) îmbrățișată, ba se ridică și pe vârfuri, și-n tot acest scurt răstimp de tandrețe rece continuă să se uite peste umărul lui la ecranul telefonului mobil.

Splendori

Primii ani „nouăsute” au dat lumii central-europene arhitectura sufletului meu. Doar Renașterea întipărită în fațadele simple, pure, curate ale caselor din Provincia italiană (unde n-am ajuns încă...) îmi este deopotrivă de dragă. La omienouăsute stau și mă chiorăsc minute întregi, și nu mă dau dus nici cu de-a sila.

Istoria unei neîmpliniri

Nu atât autenticitatea mea (sau generică) în relație cu Altul mă frământă cât onestitatea cu sine, arheologia sinelui, reconstituirea, păstrarea intactă, numai pentru uz & ocârmuire proprii, a unei zone cât mai întinse dintr-un Eu original.

Mai important decât asta este, pentru mine, să știu ce „cantitate” dintr-un Eu ideal - pur, brut, inițial - ar mai putea supraviețui, ar mai putea fi salvată pentru a putea spune apoi, mândri, că ne aparținem, că-mi aparțin mie însumi și nu-s doar o Opoziție, o imagine răsfrântă (și până la un punct, opusă) a tatălui sau a condițiilor vitrege în care, să presupunem, am crescut.

C.S./2012

Dacă majoritatea lucrurilor pe care le-am gândit, a ideilor pe care le-am îmbrățișat, a afectelor pe care le-am încercat, a conflictelor în care am intrat și mai intru, pattern-urile de întreținere a conflictului, izvorăsc dintr-o ciudă primară, dintr-o rană timpurie, dacă sunt mereu alte forme ale aceleiași polițe de plătit, o demonstrație tardivă de forță, de curaj nedovedit la timp, nu consider că m-am trăit pe mine, ci am pus iar și iar în scenă, cu-o nădejde tristă în găsirea ieșirii, istoria unei neîmpliniri!

Nu poate fi o reală „devenire” a te învârti în cerc ca un cal împiedicat, dresat să se rotească în jurul fântânii pentru a trage găleată după găleată cu apă. Și continuând să se rotească astfel mult după ce a fost scos în rezervă. Poate însă fi adoptat acest „fel de a fi” ca un resemnat mod de viață, nu zic nu.

A crește, a ne dezvolta mereu „în opoziție” cu ceva (cineva = mama sau tatăl, frați etc), întemeindu-ne pe această veșnică opoziție, nu-mi pare o „opțiune” care să sufere de un exces de autenticitate.

Sau măcar să cădem de acord că dezvoltarea (creșterea, maturizarea) nu-i, de fapt, alt lucru decât o jalnică, amărâtă, dar suferind de mania grandorii, compensație. Freud spune așa: „constituția și accidentul determină soarta oamenilor”. Unde mai rămâne loc și pentru EU, mă întreb?

Exclusă fiind varianta în care Eul și-ar putea alege singur „constituția” (că doar e înnăscută), râmâne să presupunem, într-o logică improvizată, că, individuând, suntem liberi să optăm doar asupra... accidentelor?

Cum fac parte dintre cei cărora le vine foarte greu să creadă într-o presupusă (iluministă) grandoare a omului (de aici și distanța mea față de revoluții, ideologii & utopii), mi-e mai ușor să gândesc, de exemplu (absurd), că, probabil, un fost oarecare Napoleon Buonaparte s-a proclamat din consul împărat și s-a dus apoi să cucerească Rusia numai și numai pentru că a fost dintotdeauna umilitor de mic de statură (pentru un mascul cu ifose) și nu în numele nu știu căror idealuri naționale sau revoluționare nobile.

Doctorii xerox

Chiar mai credea cineva că „ministra Dumitrescu-Standford”(!), fostul viitor ministru al „educației” - Mang, actualul prim ministru, suspectaţi de fals în acte, concret - de plagiat, sunt cazuri unice și irepetabile în învățământul universitar românesc?! Îl „decupăm” pe orădean din cadru (din centrul atenției), doamna Standford se pitește bine pe undeva, iar dl Ponta „renunţă” uşor şi benevol la doctorat, aranjăm puțin fotografia unde-i şifonată și problema dispare? Hai, serios ?!... Tocmai știind că domnul fost ministru Mang nu este deloc în pericol să rămână stingher şi părăsit, odată debarcat, ci are cum se consola, cât ai zice copy-paste, înturnându-se ardelenește, falnic și liniștit, în mijlocul numeroșilor dumisale colegi „xerox”, am un motiv în plus, unul concret, solid ca roca, să mă îndoiesc şi să râd și mai abitir, în bloc, de tagma hazliilor universitari români.

De ce îi vâr pe toți în aceeași oală? De ce sunt, vai, „nedrept” și generalizez, „cu violența care mă caracterizează”? De ce devin isteric și mă arăt intolerant? Pentru că mi-a ajuns şi nu mi-a rămas nici o speranţă - n-am altă justificare furiei mele. Pentru că văd cu ochiul liber și-mi poluează vederea felul cum ceilalți, nou intrații, piticii din sistem, „speranța de mâine” a neamului, pur și simplu, cunosc (și tac) că temuţii lor magisteri copiază (și că-s niște nulități cu ștaif, că nu-și fac profesionist treaba, că sunt „achiziționabili” cu sex sau cu bani etc), și că, pe lângă asta, copiază atât de prost, și se arată a fi atât de uşor de prostit ei înșiși încât preiau cu nedorită fidelitate inclusiv greșelile din opera-sursă.

Însă ceilalți, piticii, cei ce se înnegresc pe cerul gurii aşteptînd la rând ca să crească la umbra fundului „somităților”, tac mai departe, complice, ca să-și câștige mai departe netulburaţi pâinea zilnică, să lingă recunoscători firimiturile de pâine căzute de la masa recto(ro)rilor, mai ținându-se de nas, mai obișnuindu-se cu pestilența unor structuri nu numai corupte, ci, și mai grav!, profund înapoiate, profund și fălos enclavizate, tribalizate, nepotizate, deconectate de tot ce e nou, bun și valoros în Europa și-n lume în materie de învățământ superior.

Cum poţi pretinde (recte d-na Dumitrescu) ca scuză - şi să nu mori de ruşine pe urmă – că lucrarea ţi-a fost redactată de un terţ, căruia, pesemne, i-a „scăpat” fix menţionarea surselor sau punerea ghilimelelor pentru citare!? Cum poţi să spui, ca prim ministru al unei ţări membre a UE, că ai „uitat” să treci referinţele la finalul lucrării, despre care revista  Nature susţine cu probe că este în proporţie de mai mult de 50% un duplicat după publicaţii apărute anterior. Îmbătat de succesul nesperat şi de ideea că în România totul e posibil şi unii-s mai egali decât alţii, dl premier şi-a „cartonat” şi multiplicat opera. Pentru că în aceeaşi prestigioasă Nature se mai menţionează faptul că pasaje întregi din teza de doctorat a lui Victor Ponta au fost reproduse, în același mod, în două cărţi care au apărut, în 2004 şi 2010, sub semnătura actualului premier!

Acestea sunt simptomele manifeste, strigătoare la cer - conștientizate de toată suflarea românească, dar tăinuite ipocrit - ale unui sistem băltit, închis în el însuși, autosuficient, ce pregătește o mână de studenți buni (mai mult autodidacți), dar și o mulţime de pseudo-diplomați bovarici, visători nepricepuți, cu o grandioasă și complet eronată, bolnavă, percepție de sine, sau golani cu școală, priviți chiorâș în majoritatea statelor lumii civilizate pentru că licenţele lor sunt trase la indigo. O formă fără fond, supraevaluată în silențioasă cârdășie (toți știm că „nu înveți nimic în facultate”, dar toți ne înghesuim să o facem) de întreaga românime ; un mit - FACULTATEA, o instituție care simulează educația, se simulează, adică, pe sine, așa cum simulăm cu toții noi, românii, câte ceva, fiecare în domeniul lui (munca, reforma, ospitalitatea, justiţia, ortodoxia), o instituție care a fost mai modernă, mai europeană, mai vie până și-n anii antebelici decât în prezent.

Diploma (însuşită în baza unui copy-paste) - fantasma țărășeanului român care „s-a ajuns”, a lui coate-goale de cartier, pașaportul lor către noblețea închipuită, către „statut”, către coiosul „bă, tu știi cine-s eu?”, poate fi obținută cu ușurință, nu numai de la fabricile particulare de studenți, ci și de la fabricile similare de stat. Ce valoare, ce trecere, ce credibilitate poate avea o diplomă de absolvire emisă de o Universitate viermuind de plagiatori? În ciuda faptului că în sălile acesteia predau și dascăli buni, nici una!

Dintr-un porc infectat cu pestă nu păstrezi urechile pentru piftie, în speranța halucinantă că acolo, la urechi, nu a ajuns cumplita boală.

Unica realitate

La colțul străzii, mama și fiica se despart cu un scurt salut, același, neînsoțit de vreo de expresie pe fețele lor palide, cu cearcăne cafenii sub ochi, tipice neopro. La celălalt colț, mama întoarce, previzibil, capul, privind înapoi peste umăr cu aceiași ochi morți, secătuiți de atâta smerenie ipocrită, ca să se asigure că fiica merge pe drumul cel bun către școală.

Obișnuința sfidează orice atașament, îi dă obraznic cu tifla. O obișnuință înlocuiește pe alta. La fel cum, la polul opus, o obișnuință temeinică poate transforma atașamentul în veșnicie.

C.S. - MARTIE 2012/La Deal

Nu chiar toate se petrec fără urmări, fără încrustări grosolane în suflet, regres și strigăte de ajutor, fantasme nestăpânite, tatuaje făcute fără anestezie locală, cu sârmă înroșită în foc.

Un bol care ar fi trebuit să conțină mujdei, sos de usturoi - un mic bol bănuiesc că făcut din sticlă plin cu suc de spermă băut pe nerăsuflate sub privirile lui neputincioase înainte de schițarea oricărui gest de împotrivire.

***

E mare lucru ca un mare roman american al anilor treizeci (secolul XX) să fi avut parte de traducere în limba română a anilor șaizeci! Sunt tot mai edificat în convingerea că traducătorii noștri aparținând acelei vremi nu doar că stăpâneau în mod strălucit finețurile cutărei limbi străine, ci erau și niște foarte pricepuți povestași. Gândesc asta citind Fructele mâniei de J. Steinbeck, traducător Dumitru Mazilu.

***

F. Pessoa - Cartea neliniștirii:

 „...un profund și copleșitor dispreț față de toți oamenii care lucrează pentru umanitate, față de toți aceia care se bat pentru patrie și își dau viața doar ca civilizația să poată continua...

...un dispreț plin de desconsiderare față de toți cei care ignoră că unica realitate, pentru fiecare dintre ei în parte, este doar sufletul lor și că restul - lumea exterioară și toate celelalte - e doar un coșmar inestetic, de felul celor provocate în vis de o indigestie a spiritului.” (Ed. Humanitas, trad. Dinu Flămînd)

***

Alegeri în Franța

Mai jos, un cititor-comentator de pe siteul Le Point - l-am ales pe el dintre cei șapte (majoritatea pro-Sarkozy), pentru că, indiferent cum este văzut Sarkozy de mulțimea chic-hipstero-electorală din Hexagon (a se citi >>> Paris), eu „țin” cu el (cu toate că nu prea văd de unde ar mai putea aduna voturi ca să câștige), și „merg” cu fidelitate și cu speranță de partea Dreptei franceze:

helber60 le 03/05/2012 à 16:01

Crise d'adolescence

François Hollande me fait penser à ces adolescents imperméables à toute raison, et qui, quoi qu'on leur dise, ont toujours raison sur tout sans jamais n'avoir rien fait, ni rien connu de la vie. Pour payer leur arrogance et leurs erreurs, les adolescents ont leurs parents, François Hollande, lui, aura les français. On aurait pu croire que le fiasco et la gabegie organisés en 1981, puis les années de croissance gachées par la folie redistributive du gouvernement Jospin auraient pu servir de leçon ! Et je ne parle pas des pays qui nous entourent, pour la gauche ils n'existent pas. Eh bien non ! Mais, c'est bien connu, aucune expérience passée ne peut tempérer les adolescents. Le problème, c'est que c'est la France qui conserve sur sa face, années après années, les marques indélébiles de cette acné électoraliste.

Later edit: cum bănuiam cu toții, unii chiar frecându-și cu satisfacție palmele, n-a fost să fie. Ridicol este că victoria lui Hollande e comentată de presa fără discernământ ca o adevărată revoluție. În condițiile în care la urne s-au prezentat peste 81% dintre alegători și președintele în funcție a pierdut cu aproape jumătate din voturi, nu văd unde e revoluția aia. Probabil că 50% dintre francezii cu drept de vot au în acest moment simpatii ferme de dreapta. Nu este atât o izbândă a stângii, o primăvară a opțiunilor de stânga, cât o înfrângere (nedreaptă, dar asta e democrația) a lui Sarkozy.