vineri, 18 mai 2012

Istoria unei neîmpliniri

Nu atât autenticitatea mea (sau generică) în relație cu Altul mă frământă cât onestitatea cu sine, arheologia sinelui, reconstituirea, păstrarea intactă, numai pentru uz & ocârmuire proprii, a unei zone cât mai întinse dintr-un Eu original.

Mai important decât asta este, pentru mine, să știu ce „cantitate” dintr-un Eu ideal - pur, brut, inițial - ar mai putea supraviețui, ar mai putea fi salvată pentru a putea spune apoi, mândri, că ne aparținem, că-mi aparțin mie însumi și nu-s doar o Opoziție, o imagine răsfrântă (și până la un punct, opusă) a tatălui sau a condițiilor vitrege în care, să presupunem, am crescut.

C.S./2012
Dacă majoritatea lucrurilor pe care le-am gândit, a ideilor pe care le-am îmbrățișat, a afectelor pe care le-am încercat, a conflictelor în care am intrat și mai intru, pattern-urile de întreținere a conflictului, izvorăsc dintr-o ciudă primară, dintr-o rană timpurie, dacă sunt mereu alte forme ale aceleiași polițe de plătit, o demonstrație tardivă de forță, de curaj nedovedit la timp, nu consider că m-am trăit pe mine, ci am pus iar și iar în scenă, cu-o nădejde tristă în găsirea ieșirii, istoria unei neîmpliniri!

Nu poate fi o reală „devenire” a te învârti în cerc ca un cal împiedicat, dresat să se rotească în jurul fântânii pentru a trage găleată după găleată cu apă. Și continuând să se rotească astfel mult după ce a fost scos în rezervă. Poate însă fi adoptat acest „fel de a fi” ca un resemnat mod de viață, nu zic nu.

A crește, a ne dezvolta mereu „în opoziție” cu ceva (cineva = mama sau tatăl, frați etc), întemeindu-ne pe această veșnică opoziție, nu-mi pare o „opțiune” care să sufere de un exces de autenticitate.

Sau măcar să cădem de acord că dezvoltarea (creșterea, maturizarea) nu-i, de fapt, alt lucru decât o jalnică, amărâtă, dar suferind de mania grandorii, compensație. Freud spune așa: „constituția și accidentul determină soarta oamenilor”. Unde mai rămâne loc și pentru EU, mă întreb?

Exclusă fiind varianta în care Eul și-ar putea alege singur „constituția” (că doar e înnăscută), râmâne să presupunem, într-o logică improvizată, că, individuând, suntem liberi să optăm doar asupra... accidentelor?

Cum fac parte dintre cei cărora le vine foarte greu să creadă într-o presupusă (iluministă) grandoare a omului (de aici și distanța mea față de revoluții, ideologii & utopii), mi-e mai ușor să gândesc, de exemplu (absurd), că, probabil, un fost oarecare Napoleon Buonaparte s-a proclamat din consul împărat și s-a dus apoi să cucerească Rusia numai și numai pentru că a fost dintotdeauna umilitor de mic de statură (pentru un mascul cu ifose) și nu în numele nu știu căror idealuri naționale sau revoluționare nobile.