Nu atât autenticitatea mea (sau generică) în relație cu Altul mă frământă cât onestitatea cu sine, arheologia sinelui, reconstituirea, păstrarea intactă, numai pentru uz & ocârmuire proprii, a unei zone cât mai întinse dintr-un Eu original.
Mai important decât asta este, pentru mine, să știu ce „cantitate” dintr-un Eu ideal - pur, brut, inițial - ar mai putea supraviețui, ar mai putea fi salvată pentru a putea spune apoi, mândri, că ne aparținem, că-mi aparțin mie însumi și nu-s doar o Opoziție, o imagine răsfrântă (și până la un punct, opusă) a tatălui sau a condițiilor vitrege în care, să presupunem, am crescut.
Dacă majoritatea lucrurilor pe care le-am gândit, a ideilor pe care le-am îmbrățișat, a afectelor pe care le-am încercat, a conflictelor în care am intrat și mai intru, pattern-urile de întreținere a conflictului, izvorăsc dintr-o ciudă primară, dintr-o rană timpurie, dacă sunt mereu alte forme ale aceleiași polițe de plătit, o demonstrație tardivă de forță, de curaj nedovedit la timp, nu consider că m-am trăit pe mine, ci am pus iar și iar în scenă, cu-o nădejde tristă în găsirea ieșirii, istoria unei neîmpliniri!
Nu poate fi o reală „devenire” a te învârti în cerc ca un cal împiedicat, dresat să se rotească în jurul fântânii pentru a trage găleată după găleată cu apă. Și continuând să se rotească astfel mult după ce a fost scos în rezervă. Poate însă fi adoptat acest „fel de a fi” ca un resemnat mod de viață, nu zic nu.
A crește, a ne dezvolta mereu „în opoziție” cu ceva (cineva = mama sau tatăl, frați etc), întemeindu-ne pe această veșnică opoziție, nu-mi pare o „opțiune” care să sufere de un exces de autenticitate.
Sau măcar să cădem de acord că dezvoltarea (creșterea, maturizarea) nu-i, de fapt, alt lucru decât o jalnică, amărâtă, dar suferind de mania grandorii, compensație. Freud spune așa: „constituția și accidentul determină soarta oamenilor”. Unde mai rămâne loc și pentru EU, mă întreb?
Exclusă fiind varianta în care Eul și-ar putea alege singur „constituția” (că doar e înnăscută), râmâne să presupunem, într-o logică improvizată, că, individuând, suntem liberi să optăm doar asupra... accidentelor?
Cum fac parte dintre cei cărora le vine foarte greu să creadă într-o presupusă (iluministă) grandoare a omului (de aici și distanța mea față de revoluții, ideologii & utopii), mi-e mai ușor să gândesc, de exemplu (absurd), că, probabil, un fost oarecare Napoleon Buonaparte s-a proclamat din consul împărat și s-a dus apoi să cucerească Rusia numai și numai pentru că a fost dintotdeauna umilitor de mic de statură (pentru un mascul cu ifose) și nu în numele nu știu căror idealuri naționale sau revoluționare nobile.
Mai important decât asta este, pentru mine, să știu ce „cantitate” dintr-un Eu ideal - pur, brut, inițial - ar mai putea supraviețui, ar mai putea fi salvată pentru a putea spune apoi, mândri, că ne aparținem, că-mi aparțin mie însumi și nu-s doar o Opoziție, o imagine răsfrântă (și până la un punct, opusă) a tatălui sau a condițiilor vitrege în care, să presupunem, am crescut.
 |
| C.S./2012 |
Nu poate fi o reală „devenire” a te învârti în cerc ca un cal împiedicat, dresat să se rotească în jurul fântânii pentru a trage găleată după găleată cu apă. Și continuând să se rotească astfel mult după ce a fost scos în rezervă. Poate însă fi adoptat acest „fel de a fi” ca un resemnat mod de viață, nu zic nu.
A crește, a ne dezvolta mereu „în opoziție” cu ceva (cineva = mama sau tatăl, frați etc), întemeindu-ne pe această veșnică opoziție, nu-mi pare o „opțiune” care să sufere de un exces de autenticitate.
Sau măcar să cădem de acord că dezvoltarea (creșterea, maturizarea) nu-i, de fapt, alt lucru decât o jalnică, amărâtă, dar suferind de mania grandorii, compensație. Freud spune așa: „constituția și accidentul determină soarta oamenilor”. Unde mai rămâne loc și pentru EU, mă întreb?
Exclusă fiind varianta în care Eul și-ar putea alege singur „constituția” (că doar e înnăscută), râmâne să presupunem, într-o logică improvizată, că, individuând, suntem liberi să optăm doar asupra... accidentelor?
Cum fac parte dintre cei cărora le vine foarte greu să creadă într-o presupusă (iluministă) grandoare a omului (de aici și distanța mea față de revoluții, ideologii & utopii), mi-e mai ușor să gândesc, de exemplu (absurd), că, probabil, un fost oarecare Napoleon Buonaparte s-a proclamat din consul împărat și s-a dus apoi să cucerească Rusia numai și numai pentru că a fost dintotdeauna umilitor de mic de statură (pentru un mascul cu ifose) și nu în numele nu știu căror idealuri naționale sau revoluționare nobile.
