Încet

Aşa ca o junglă arăta grădina noastră la începutul lui septembrie. Iar pe cactusa asta monstruoasă am găsit-o răsturnată după vîntul de ieri, drept pedeapsă că îi aşteptăm florile roşii de cîţiva ani şi ea creşte, creşte pînă o să ne înghită. Acum spune şi tu, cum să nu aibă omul depresie după depresie, cum să nu primească vizite fantomatice în casă şi pe blog, cum ar fi aia cu "vreau un prieten", păi să ştii că şi eu vreau, imaginar şi modelabil,dacă se poate. Şi pălărie de vrăjitoare, şi ciubote fermecate, şi un loc în care să mă ascund cînd e vreme cu vînt, plictis, lehamite.
Să-ţi spun de cine nu m-aş speria dacă din întîmplare ne-am întîlni prin poza asta: Zaza, Huzururmuzul şi nu m-aş mai speria de Vio, deşi visele ei din ultima vreme mă fac să ridic ambele sprîncene.
Nu am nici o îndoială că altfel ar arăta lumea dacă m-ar chema alice, ca în cîntecul lui Tom Waits.

Starry night

Ea rîde cu ochii şi cu gura în triunghi. Îi sclipesc dinţii. Un pantof stă pe masă printre pahare răsturnate şi sticle goale. Peste umărul ei, un băiat cu mutră de şoricel zîmbeşte aiurea.

Şireturile se desfac, fustele se ridică, cămăşile se boţesc, buclele se strică, fondul de ten se topeşte, urme de cafea sau de brînză topită în colţul gurii.

Toc-poc pe trotuar în întuneric. Oraşul e curat, cenuşiu, tăcut. Străluceşte galbenul taxiurilor.

Cinci

De scos depresia de sub preşuri, gata, top 5 în mîncare de la Suzi. Ştiu, ştiu, dulciurile nu se pun. Aveam eu un prieten care nu putea mînca dacă nu citea un rînd din Sadoveanu. Sadoveanu?!!!

Aşa...1. ţelină cu maionează, piept pui pe pîine neagră, plus decorul(adică salată)
2. pizza home made cu blat moale şi ciuperci
3. tocană de ardei copţi, decojiţi şi tăiaţi fîşii
4. pui cu smîntînă, fierbinte
5. peşte la cuptor, înotînd printe rondele de ceapă şi morcov.

În rest, orice e fierbinte şi de mîncat, abia luat de pe foc, scos din cuptor sau din jar. Şi cum stau eu aici cu o cană de compot căldicel şi acru, cum să nu mă ia şi pofta şi nostalgia?

PS. Pofticioşi (ce îmi place cuvîntul ăsta!) în trecere, cum treceţi, sunteţi taguiţi să faceţi top şi pe urmă să pregătiţi ce-i pe acolo :)

Me olvide de vivir

Uite-aşa, pur şi simplu. Trecînd de la una la alta, alungînd cu cafea nu somnul, ci lehamitea, întoarsă spre interior, cu un pietroi acolo, observîndu-mă. Aşa nu mai văd ce fac ceilalţi, ce doresc de la mine, aşa uit cine ce m-a rugat să fac, aşa nu îmi trebuie nici un deget de la nici o mînă ca să văd cu cîţi prieteni am rămas. Aşa dau răspunsuri la întrebări fără să le mai sucesc pe toate părţile, fără să ştiu motivul lor. Aşa s-au transformat ceilalţi în sticle opace, din limpezi şi mai-mare-dragul cum erau. Aşa nu mai visez la nimeni, aşa nu mă mai uit la nimeni cu ochii pe jumătate închişi, ca să ascund curiozitatea, pofta de a-l secătui pe loc. Aş vrea să dorm vreo cîteva săptămîni fără oprire.

Tortură (medievală)

Că s-a trezit unul să inventeze pantofii cu toc (înguşti, sclipitori), asta n-o fi rău, dar cum de m-am trezit eu azi plină de stil şi curaj să îi port?!! Totuşi, să fi fost Da Vinci, să fi fost un soldat mai isteţ?

Bursa de vechituri 1

Explicaţia pentru stările contradictorii prin care trec e desigur vremea. Că e frig, pereţi reci, scaunul rece prin pantaloni, mînerul de gheaţă al uşii,oase care scîrţîie, gura care nu mai spune ce vreau.

Bunica, una din ţaţele brave, avea un fix cu lucrul de bun. Fuste plisate, covoare cusute în model întortocheat, pături, rochii, împletituri, batiste, făină, ochelari, hîrtie de scris- toate erau de bun, păstrate în pod sau în odaie pînă se decolorau, îngălbeneau, pînă le mîncau moliile. Supărată le scotea bunica afară la aerisit sau le punea pe foc, bombănind. Sau le spăla pînă scotea din ele mirosul de stătut.
Aşa ţin şi eu de bun carnete, agende,ziare, stilouri, genţi, rochii, ciorapi, însemnări pentru blog, proiecte, cercei, creme. Ca şi cum avîndu-le adunate undeva îmi e mai bine, sunt mai sigură, mai matură: am agonisit. Pe urmă îmi vin idei revoluţionare şi le scot de prin cotloanele lor: învechite, destrămate, înduioşătoare, fără miros, fără sens. Şi mă gîndesc ce fel de fiinţă le-ar putea păstra.
Bunica, aprigă şi vicleană, nepoliticoasă şi plină de întîmplări, cicălitoare, pe care nu am întrebat-o ce o doare şi dacă vrea ceva sau cum arăta lumea cînd ea era tînără. Nici nu m-am gîndit că ar fi altcineva decît bunica.

"Bravele noastre ţaţe"

Înainte să mă apuc eu de scris tablouri moldoveneşti, trageţi cu ochiul aici ...mi-e o lene şi îmi vîjîie capul, exact ca în reclama la pastile (ca o primitivă ce sunt, abia ieri am dat de un televizor după multă vreme şi m-am uitat la toate programele, reclamele& co-cred că de aici şi vîjîitul) Sau o fi de la vorbăraia catastrofică a ţaţelor.

Mai nimic

Mi-e urît. Oraşul care se peticeşte grotesc în culori tari, agresive. Termopane fumurii lîngă clădiri-spirală lîngă blocuri înclinate lîngă gratiile magazinului tineretului lîngă mozaicul cărămiziu. Oraşul care e frumos numai toropit, numai dimineaţa devreme, cînd aerul rece îţi taie respiraţia, numai noaptea, cînd cerşetorii dorm cu cîinii lor în braţe. Lumea asta care mă absoarbe într-o aglomeraţie sufocantă. Casele dărăpănate sau înecate în ierburi de pe fosta karl marx, cîte un bătrîn stînd pe verandă. Mi-e urît că nu mai am o stradă a mea.

Mi-e urît cînd nu mai avem nimic de vorbit şi ne certăm ca să umplem tăcerea asta, smucit, răstit. Cînd toţi se grăbesc să îmbătrînească. Cînd toţi stau cu mîinile încrucişate şi dau mecanic din cap. Cînd lucrurile de care mă bucur se fac tot mai mici.
Mi-e urît şi aştept să îmi treacă.

Domnul stil

Exact la Irene m-am gîndit cînd mi-am găsit şi pierdut partenerul de coincidenţe, prea repede, frustrant şi nedrept de repede. L-am văzut într-o după-amiază săptămîna asta, mai întîi pantofii cu şireturi, pe urmă dunga tăioasă a pantalonilor, cămaşa de o culoare sinonimă cu "respectabil", mînecile sacoului potrivit de lungi; pe urmă părul aproape alb, tuns scurt şi figura de profesor-care-rîde-în barbă-deşi-pare-sever. L-am numit în gîndul meu domnul stil, fiindcă ăsta e primul cuvînt care îmi vine în cap, împreună cu o uşoară ameţeală. M-am holbat la el pînă cînd era să mă împiedic. Recunosc că m-am uitat după el cum urca scările, da. Şi mi-a făcut fericită toată ziua (şi a doua zi). Pe urmă l-am zărit chiar ieri, cînd stăteam plictisită în autobuz, calculînd la care dintre uşi ajung mai repede să cobor. Fireşte că la acea din mijloc, care e mereu blocată. Cînd am coborît, domnul stil dispăruse.
Aşadar, domnule stil, dacă dumneata eşti cu adevărat un partener de coincidenţe, ar trebui fie să citeşti însemnarea asta, fie să apari din lumea fantomelor prin care umbli, oricum, ar trebui să faci ceva. Era aşa un sentiment ameţitor de fericire să constat că mai există cineva care îşi asortează ceasul, cureaua şi pantofii! În definitiv, oraşul ăsta e aşa de mic, încît dai de aceeaşi oameni de cel puţin două ori pe zi. Deci?

(foto:Christiana Schwarz)