Mă simt, la răstimpuri, agasat că, citind câte o nouă carte ce mă prinde, imediat pornește în mintea mea și textul recenziei. În loc să mă bucur numai de lectură, să mă las în plata acesteia, fac un dublu efort intelectual, ce nu-s sigur că-i în serviciul lecturii, al plăcerii de a citi.
Vin lansat din spatele unei doamne care aștepta nesigură în capul zebrei, ca să treacă strada, și-i zic doar „haideți”, iar ea trece o dată cu mine - un necunoscut.
La sat, nu erau atâția copii - de vârsta mea, sau mai mari - predispuși/dispuși să te tragă-n piept în orice împrejurare. La țară, umbla repede vorba, iar oamenii alunecoși puteau fi „taxați” prin boicot și izolarea lor. Pe când la oraș, ticăloșia poate fi lesne disimulată în zgomotul general, în agitația sterilă, specific urbană.
Eram un copil lent (cumpăneam mult), loial, corect și timid - în satul meu -, comparat cu ceilalți băieți. Un mare câștig a fost acela că mi-au permis ei să stau și să mă vântur prin preajma lor - am mai văzut și auzit și eu una-alta. Și am experimentat.
Copil, am hălăduit fără restricții (!), destul de mult, de pe un deal pe altul. La 6, la 8, la 10 ani - n-am crescut închis în casă. Am dat foc, am inundat, construit baraj de-a latul pârâului, colibe secrete pe malul acestuia; am pușcat cu carbid, făcut propriul arc cu săgeți - știam să aleg bețele care zburau cât mai departe. Am avut și praștie (pe care n-am învățat niciodată s-o folosesc, plesnindu-mă mereu peste degete), am aruncat cu pietre, pătruns „prin efracție” în case și-n curți străine, fără știrea proprietarilor (cu sau fără ei înăuntru), pândit vecini pișându-se, furat mici obiecte, mușcat de câine, tăiat în ciob până la os, urcat în copaci (nu prea sus), tras mulți litri de apă din fântâna cu cumpănă din curtea noastră...
În ciuda tuturor celor enumerate mai sus, n-am devenit un dezghețat. Dar, fără îndoială, tot ele m-au fortificat, mi-au asigurat un strop în plus de anduranță, în contactul șocant cu orașul (Ineu) și cu răutatea lui străină și rece.
Am rupt-o cu ei, așadar, imediat după BAC. Cu cei mai mulți. Nu fiindcă le-aș fi fost victimă, n-am de ce să pozez în asta. Pesemne că, după absolvire, i-am ignorat (fu mai mult un proces de ghosting decât o respingere) din cauză că atâția ani a trebuit să depun atâtea eforturi ca să rămân amuzantul-de-serviciu, simpatizabilul, exagerându-mi toate trăsăturile de clown - pentru a plăcea, pentru a nu fi dat la o parte și ca să nu mă mai simt un impostor, un intrus printre ei. Impostor - din clasa a 6-a încolo, până la terminarea liceului.
Mă întreb - cu toate că știu deja - dacă nu cumva prefăcătoria e dominanta lumii ăsteia, alături de răutatea înnăscută, ostilitatea, competitivitatea maniacală, sărită de pe fix - ucigașă a eului pur. Prefăcătoria-i grețoasă, mai ales atunci când plusează, depășind cerințele acceptabile ale conviețuirii sociale.
Simulăm empatie, regret, nostalgie. Simulăm că împărtășim cu tot prostul bucuriile sale, evenimentele „aparte” ale vieții sale patetice. Cu cât sunt, ori îi percepem, pe ceilalți mai sus-puși (rodul închipuirii noastre, piedestalul nemeritat pe care i-am așezat), cu cât suntem mai torturați de teama de a fi respinși de „cercurile” la care tânjim, cu atât mai mult ne scremem să ne prefacem mai bine.
Există culmi ale prefăcătoriei (precum aia necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, cum că ei ne vor exila din grup imediat ce nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.
Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul”; dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, n-am fi dat doi bani) - nu ne putem privi la lumină în oglinda conștiinței...
Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.
Nu știu precis care-i povestea completă a prezenței mele în clasa aceea de liceu. O trecere. O, tempora! O contribuție episodică, dar intensă, formatoare. Un mod mai puțin aspru de a mă apropia de vârsta adultă, împreună cu niște străini.
În aceeași barcă, pentru câteva ore pe zi, în aceleași bănci. O strădanie cât mai creativă de a face cât mai suportabilă viața de licean. Dacă m-am „dăruit” așa n-a fost cu dezinteres, ci pentru a primi și de la ei, la rândul meu, ceea ce consideram eu că era pus deoparte pentru mine.
Mi-au fost dragi colegii, fiindcă reușiseră să mă înțeleagă, să-mi înțeleagă limbajul de scamator — iute, eliptic, aluziv + jocurile de cuvinte — chiar sfârșiserăm prin a vorbi aceeași limbă cu toții.
Inventam și-i provocam să inventeze. Să se încreadă în mințile lor, să lase din mâini grija inhibantei temeri de a se face de râs.
Nu prin predici îi stârneam, ci prin exemplul propriu. Îmi ieșea să fiu molipsitor de coroziv. Răsuceam înțelesuri, răstălmăceam, chinuiam și mulgeam la sânge limba română. Nici o prostie nu era prea mare pentru a fi rostită cu glas tare. Sigur că nu era un proces dinainte gândit, n-aveam un plan ticluit, rațional, în sensul ăsta. Trebuia să-i transform puțin pe ei, încât să-mi pot găsi eu mai lesne locul și vocea în mijlocul lor.
Eu arbitram, deci, limbajul și atmosfera. Unii dintre ei erau cu strădania. Alții aveau, de asemenea, satira înnăscută. Puțini rămâneau în urmă.
Amintiri stârnite de parfumul senzual, psihotrop, al teilor.
Imagini vii cu niște colegi de liceu - sentimental vorbind - morți pentru mine. O „recolecție” de chipuri, profesori & colegi, îmbătrânirea lor, ușurarea de a nu-mi fi dor de ei, ci numai de vremurile acelea, de tinerețe, și nu în întregime - poate extazul, muzica, dansul frenetic, râsul la glume de calitate.
N-am fost niciodată cu adevărat atașat de ei, dar cât timp m-am aflat în mijlocul lor, mi-am făcut simțită prezența cu vorbe de duh, iuți și bine plasate, măscări prin care am cucerit - dintotdeauna și oriunde - simpatia. Cardul meu de acces în acea mică lume.
Totul a fost „contra cost” - m-a costat un însemnat efort de inspirație și originalitate.
Dar n-am ținut profund la colegi. M-am simțit mereu un intrus printre ei, un outsider. Nu cred și n-am pretenția c-am fost singurul. Mi-am câștigat locul în „elita” clasei prin spirit și istețime. Părinții mei n-aveau un „nume”. Mi-au fost de mare folos repeziciunea intuiției, improvizația spontană etc. În rest, părea că erau cu o generație mai mari decât mine. Așa au rămas până astăzi.
O fertilă cârdășie a noastră. Unii dintre ei fuseseră deja și au rămas prieteni. N-am reușit să pătrund acolo. Mi-a ieșit doar o apropiere cu termen strict de expirare. Nu zic că în mod voit am păstrat distanța, dar n-am găsit nici la ei ușile sufletului deschise. Totul până-n prag. N-am depăsit pragul.
Plouă, în sfârșit, după săptămâni de uscăciune. Pământ crăpat. Și ce bine că plouă! Ieri, o zi ceva mai mohorâtă, am chemat-o și am așteptat să vină ploaia; lumina zilei prevestea aversa - una izbăvitoare. Dar ploaia a venit abia astăzi, ca un cadou rătăcit. Plouă des, mărunt, așa cum se cerea.
N-am nici un plan pe afară. Bucurie. Trec rafale de vânt, nu mașini. De unde desprind că mulți circulaseră din cauză că-i stârnea soarele și n-aveau altă treabă, n-aveau stare.
Muzica & dansul „nu sunt de la Dumnezeu”. Prefer să le spun „neoprotestanți” celor care cred asta, poate că-mi place rotunjimea sonoră a prefixului neo.
Printre puținele obiecte lumești „sacre”, pentru mine: cărțile. Mă port îndatoritor chiar și cu cele slabe (pe care nu le voi reciti). Ce spun eu de cărți, când până și cu ziarele tipărite...
*
Am primit un gând pe e-mailul minții, cât zăboveam la baie (mă încrețește epidermic eufemismul „baie” pentru budă; doar nu te caci în cadă sau la duș). Dar crezi că-l mai știu? Era ca un vers, ca un motto, un haiku, o scurtă frază dintre cele pe care le încrustezi pe monumentul cuiva, înșurubată în conștiința mea, foarte aproape de locul dominant ocupat de imago-ul autorității parentale - cât de uscat sună asta.
Înrădăcinat în psihic, parazitul imaginii părinților-de-care-te-temi. Părinții de mulțumit. Iubitori, dar arătându-și mai apăsat exigența și criticismul (decât dragostea), veghind cu un zâmbet neîncrezător-subțire asupra faptelor mele. Părinții aceia omnipotenți și atoatevăzători, din închipuirea copilului, și care au cunoștință despre tot ce mișc eu. Chiar când nu-s de față.
„Educația de succes” = părinții croindu-și un cort și instalându-l în supraeul tău.
Berea e frecție - bei și piși. O ușoară senzație de îngreunare, o ușoară veselie și o amețeală oarecare - nimic. Dar țuica, odată băută, te urmărește întreaga zi. Se face borhot în tine și, pe lângă asta, continuă să-ți fermenteze și-n mațe, susținută de bacteriile euforizate ale digestiei - e ca și când ai mai bea și după ce ai încetat să bei.
Ai de îndurat putoarea, parfumul acela înșelător de descompunere, ca de floare de prun căzută peste un cadavru proaspăt. Pentru un efect imediat și de durată. Nu te amăgi - umpli toată încăperea cu duhoarea. Emani și-n aer liber, la câțiva metri buni în jur. Mirosul emanat ar putea face pe cineva să creadă că ai băut litri, atât de năvalnic e!
Ce tristă-i berea din pahar după ce i se duce spuma! Un pișățel gălbui, o mostră de urină.
Îmi amintesc excitația dintr-o zi a copilăriei, când unul dintre băieții-mai-mari din gașcă a venit și ne-a anunțat că a sărutat o fată, descriind amănunțit cum i-a luat între buzele lui, pe rând - buza de sus, buza de jos...
Mi se părea un teritoriu fantastic - sărutul. Au mai trecut, după acest episod, decenii până l-am experimentat și eu. Mi-a fost ani de-a rândul frică de sărut. Îmi închipuiam c-o să dispar în gura ei moale și prea umedă.
Până la 11, ziua trece cu pași mari, în salturi, îmi scapă din mână. Apoi, preț de câteva ore, până pe la 15 - timpul începe să se dilate, nu știu...; se oprește, stagnează, poate că se face lichid și se infiltrează în humusul zilei ca-n apa freatică, trecând mai puțin distinct, nemarcat.
După 15, încep să redevin conștient de timp, să-l măsor (măsurându-l, îl încetinesc), fiindcă mă surprind dorindu-mi mai ardent să treacă, să se încheie ziua, ca să mă pot întinde puțin în pat sau să ies la soare câteva minute (deși asta se întâmplă mai rar - copiii sunt și ei afară și mă atacă din toate părțile).
Un bărbat îi suflă femeia altui bărbat, iar „păgubitul”, în loc să se vadă pe sine așa cum este - adică, învins - îl vede pe celălalt că-i evreu.
Elisabeth Bibesco: « J’aime les Juifs. Je les aime passionnément. Ce n’est pas parce qu’ils son malheureux. Non. Je les aime parce qu’ils éloignent l’horizon. »
Proasta mea memorie muzicală este excepțională. (M.S.)
O construcție ce, astăzi, ar putea părea paradoxală, dar pesemne că în vremea aceea (1936), excepțional n-avea, ca acum, doar conotații apreciative.
Excepționalul este ieșitul din comun. Astfel, și o crimă ar putea fi excepțională, o greșeală, o căldare, o prostie etc.
Mă aflu la Deal. Întins în hamac, catarama curelei de la pantaloni mă orbește, lucind în soarele ce bate din spatele meu. Am luat, din neatenție, hamacul cel mic. Am poftit la el, fiindcă-i mai colorat, mai „jamaican”. Suflă vânt din nord-vest, în rafale scurte; le aud mai întâi răzbătând prin pădure, până să ajungă la mine. Zgâriat de spini, nu foarte obosit, berea lângă mine. Și sculele de coafat pomii.
