Mici plăceri

 Să mănânc o zmeură sălbatică, savurând-o cu ochii închiși. O frăguță ce abia că se-nalță de la sol, ascunsă de frunza ei. Să văd o veveriță, o marmotă ce mă fac să surâd instantaneu și să mă simt plin de-o afecțiune părintească, universală. Încheierea lecturii unei cărți. Un vis bogat. Un somn bun, fără soporific. Urcarea unei înălțimi, a unui deal, a muntelui, privind cu teamă în hău. Golul vindecător pe care munții mari și tăcuți îl iscă în mine. Revenirea la proporții rezonabile a ego-ului, la bunul-simț al propriei dimensiuni. La limitele omenești ale propriilor dimensiuni. Plantele, inflorescențele ce răsar ori apar în locuri și-n condiții, ai zice, imposibile.

Pagină albă, în cinstea densității & discreției ploii

 A plouat în șoaptă, cum se pare că se obișnuiește pe aici, adesea, întețindu-se, îndemnându-se singură, perdea semistrăvezie de mari picături. Totuși, nu se aude când stropii ating suprafețele. Totul, din nou, ud. Plimbarea plănuită, nu știu ce se va alege de ea.

În ce măsură a ține în mână, preț de o lectură, un volum gros ca Lanark îmi exersează și fortifică mușchii încheieturilor și ai antebrațelor? Mă edific, încet și sigur, privitor la cărțile de peste 500 de pagini - sunt prea mult! Ultima sută e un chin și cred că ține în mare măsură de sadismul (egocentrismul?) autorului faptul că nu i-a pus punct mai repede.

Priviți din mașini

Dacă-i privim cu stăruință, oamenii care conduc automobile arată un pic ridicol. Stând în fund, cu un aer dezabuzat sau, dimpotrivă, cu o poză bine gândită, îndelung exersată dinainte, ținând monarhic volanul în mâini sau o mână uitată pe schimbătorul de viteze. L-am surprins pe unul îmbrățișând tandru cu palma cotiera moale din dreapta lui. Era singur în mașină, cum sunt mulți alții, de altfel. Cum sunt și eu, în mare parte a timpului..

Așteptând ca dobitocii în trafic (pe cine faci tu dobitoc?) ori gonind ca apucații, deși nu-i grăbește nimeni, nu se grăbesc nicăieri, dar accelerează. E un paradox: ăștia adoră să se afle în mașină, dar în egală măsură par să-și dorească și să ajungă repede unde au treabă. Nu dau semne că ar fi conștienți că ajungând mai rapid la destinație petrec, de fapt, mai puțin timp în acea mașină în care adoră să petreacă atâta timp încât, de fericire că-s la volan, apasă accelerația și sosesc mai devreme, iar apoi sunt frustrați că acum ce mai e de făcut și abia așteaptă să se ivească o altă treabă pentru care e nevoie să folosească mașina ca să ajungă cu iuțeală și acolo și dacă s-ar putea să nu fie niciodată obligați să se dea jos, ci să fie alimentați din mers, să doarmă la volan, să se cace și să se împlinească sexual la volan! Pentru ce durată? Una care să nu se sfârșească în veci.

Nefericirea programată

 Suntem posesivi, înciudați, distructivi cu ceea ce ni se refuză. Sau cu ceea ce ne pare nouă că ni se refuză (ne este sustras plăcerii imediate).

Un nefericit de copil, țipând la maică-sa cu o furie ce o prefigurează pe cea a adultului care (copilul de azi) va fi cândva.

Când au tăcut păsările

 N-am băgat de seamă când anume au tăcut păsările. Sau, mai precis, abia azi am remarcat, or ele tăceau deja de multă vreme. Dar nu pot stabili cu exactitate care-i ziua în care păsările au tăcut. E liniște, din partea lor. Vara s-a derulat ca un covor aspru de iută. Cum îl aveam noi pe cel de la D., trăgând de existența lui ani de zile.

Îmi era rușine cu covorul acela (verde cu gri alburiu și ciucuri). Îi aranjam ciucurii cu mâna și cu piciorul, pe fiecare individual, înainte să primim oaspeți. Tare-mi mai era rușine cu casa noastră, cu felul în care arăta. Nu am cum să știu dacă și cei care ne vizitau o vedeau cu aceiași ochi critici. Sărăcia și înapoierea predominau. Erau comune. Cu toate astea, o iubeam! Se poate să-ți fie jenă cu ceea ce iubești? Se pare că da. Mie sigur mi-a fost.

La fel și casa din I. O vreme, de bine de rău, interiorul arătase într-un fel. Să zicem că ținuse pasul cu vremurile. Apoi, începuse să se ruineze una sau alta. Rulourile, de exemplu. Nimeni nu mai repara nimic. Casa suferea de depresie. Nu țin minte ce alt scop aveau zilele. Nu eram chiar atât de săraci. Nepăsarea și alte „priorități”. Vaca. Recoltele (infime!). Strânsul lor și-al fânului. Te-ai fi mirat ce mai apărea. Numai confortul era mereu amânat.

Short alignment

 Conflictele cu ceilalți înăcresc viața. Tot ce nu-ți merge cu cineva îți aduce aminte și îți răscolește tot ce nu ți-a mers vreodată, în general. Neîmplinirile din prezent, mari sau minore, sunt în mod subteran legate de mai vechile neîmpliniri de la care ele (cele de acum) preiau încărcătură otrăvită.

Vaca prin labirint

 Prozele autorilor români suferă acut de inautenticitate. În dialoguri, în relatări, în gânduri, personajele nu au vocabularul, fluxul ideatic specifice condiției „clasei” lor, ci pe acelea ale scriitorului. Cum ar veni, dacă scriitorul nu-și mai încape în piele de inteligent ce e, până și „proștii” săi ficționali ies inteligenți. Scriitorul român neexperimentat sau cel mediocru e bolnav - nediagnosticat - de inteligentism. Prozele sale vor fi mereu populate numai, cel mult, cu proști deștepți, din cauză că autorul este prea complexat și superstițios (unde mai pui și senzația de impostură ce-l bântuie) ca să conceadă că fiecare dintre noi traversează frecvent și unele episoade de prostie, naivitate, lene intelectuală.

Ioana Nicolaie (ca Radu Vancu, în altă parte) scrie despre semiruralii din Transilvania în Cartea Reghinei. Gândurile și vorbele Reghinei, dar și ale altor personaje, sunt tributare - cu toate acestea - unui ghiveci de regionalisme asezonate cu vocabular de bază, adunate de peste tot (din țară). Un țăran ardelean din Bistrița, pot spune cu certitudine, n-ar fi zis în veci „serile” în loc de „seara”: „serile, abia aștepta să-i mai citesc” (virgula de după serile eu am pus-o, nu era acolo în original). La fel, „flăcău”? În Ardeal, se spune „fecior”, „ficior”.

Dacă tot te apuci să scrii despre chestii cu „vână” etnică, bine localizate regional, geografic, te scremi să te documentezi! Fie scrii în totalitate ca din mintea unui semi-țăran ardelean al anilor '50, fie scrii - cinstit - ca tine, cel/cea de azi.

Ioanei Nicolaie, deși ardeleancă, îi iese prin toți porii bucureștenismul de împrumut care a însiropat-o temeinic, cu trecerea anilor.

Hausfrau - poziția bipedă

 Numai femei în vârstă, astăzi, pe străzi. Ora femeilor scăpătate, mame de familie, bucătărese de familie, slujitoare obediente la altarul familiei - unde bărbații lor, sacerdoții, preoțesc cu-o morgă de capi ai bisericii.

Lichidul lubric, expandat de la forma zgârcită a unei linii ca o semilună la câtamai pata.

Nu foarte în vârstă, femeile, totuși. Își permiteau, încă, să-și dezgolească picioarele, primele trei sferturi din luingimea picioarelor, care arată onorabil, netede și ferme de la umblatul pe jos după provizii și de la cât de mult stau în picioare în bucătărie.

Picioare ce stau în picioare.

Oare câte alte picioare se-ncurcă printre ele, venind să caute ce e de mâncare azi prin oale, ce miroase atât de bine? Păi, nu este acasă acolo unde miroase bine? Ba e! A mâncare miroase, a mamă, a câinele ud al familiei. A picioare împuțite, ale tuturor, desigur, pantofii îngrămădiți în hol. Dar sunt picioarele lor, ale celor dragi. Doar n-o să și le taie că put!

Femei cu părul tuns tot mai scurt - practic, lejer -, dar vopsit, vopsit acasă, ieftin, în baie. Până la urmă, se vor și tunde singure. Unele frizuri ale femeilor care au fost tinere în anii '80 chiar așa arată, ca tunse acasă, cu cuțitul cel bun, de carne. Apoi, fasonate cu ăla de pâine, zimțat, devenit nefolositor de când ți-o feliază ăștia sau o cumperi gata feliată. Freze feliate.

Și fețele lor! Dacă, văzute din spate, unele dintre aceste femei încă reprezintă câte ceva trupește, chipul este altceva - de neabătut din drumul său către masculinizare.

Anonim

Îi recunoașteți cu ușurință pe anonimi: ei sunt mereu în trecere. Orașul e doar un coridor pentru ei, dați-le pace.

Cum pășim nevăzuți

 Totul constă în a păși cât mai natural, în felul ăsta îți cresc șansele de a nu fi văzut. Dar cu cât calculezi mai mult firescul pașilor tăi, cu atât pășești mai conștient de tine, mai țeapăn, te împiedici și cazi, scapi ceva din mână, atragi căcatul unui porumbel etc și s-a dus naibii discreția, ai pierdut ocazia unui perfect incognito, trecând pe lângă terasele ticsite de zoaiele umane ce n-au alt lucru decât să se zgâiască după cine trece (așa cum ai face-o și tu, cu ochii măriți) și să dea note. Note de trecere.

Burțile de bere, lungimea și luciul cracilor, cutele ca niște zâmbete, acolo unde fesa se întâlnește cu coapsa, X-ul picioarelor, amploarea pectoralilor și balada ar putea continua.

Câteodată, îți iese totuși. Umbli cu ochii mijiți și, astfel, ceea ce nu vezi nu te vede.

În urma ta, replicile bănuite ca..., nu le poți decât bănui, nu le auzi, nu înregistrezi vizual chipurile, grimasele, mișcarea buzelor, rânjetul ce precede gura de bere de după o poantă răutăcioasă, țuguierea buzelor în căutarea paiului din limonada cu pepene.

Nu te vede nimeni, și apoi, lucrurile astea au o anumită perioadă (determinată) de incubație, pot ieși din ele pui ce iau forma câte unui te-am văzut trecând prin Unirii, erai cu totul absorbit, ascuns pe după fumul ochelarilor de soare ori lipit de cucoana virtuală care-ți pășea grațios alături. Am zis, inițial, să te strig, dar era prea mult zgomot, era lume, ți-am dat un beep pe telefon, dar n-ai avut nici o reacție. Telefonul tău e mereu închis. Sau, cum spuneam, erai complet absorbit în actul de a păși degajat, neobservat.

Cred că te-am văzut în Unirii. Treceai. Erai cu. Erai fără. Păreai grăbit. Te furișai, sperând să scapi vederii oricui, nerecunoscut de tot publicul neocupat, deversat pe la mese.

Suferința ca spectacol

 Ar fi preferabil ca suferința însăși să poarte toată însemnătatea, nu spectacolul ei, nici felul cum asiști (și reacționezi?) tu, străinul, la ea. Durerea, părerea de rău ce urmează imediat unei reacții pripite (chiar dacă îndreptățită în miezul său) sunt cele care ar trebui să-ți confiște toată atenția, fireasca dorință de reparație. Și actul în sine al reparației.

Dar ce tentant este să captezi bunăvoința altora, suferind - dimpotrivă - cu public, sub ochii lui, validat în năduful tău, susținut, de ce nu?, cu ropote de aplauze și cu suspine compătimitoare. Numărând contabilicește clipele pe care eu, publicul, le rup de la mine și ți le acord ție.

Ineu, toamna

Îmi place mult cum vine toamna la Ineu. Încet, drăgăstos, insinuant, trist - ca oriunde, dar nu atât de trist încât să-ți vină a-ți pune capăt zilelor. Are și un sunet al ei, abia perceptibil, dar ușor de recunoscut, toamna ineuană.

Suntem uzați, dar încă sexy. Irosim ultimii ani de rodire. O facem cu maximă inconștiență. Și de bunăvoie. Inconștiența bunăvoitoare. Ce alt nume să fi găsit?

Fericirea altuia, nefericirea ta

 Te pui în calea fericirii cuiva la care ai ținut sau care a însemnat ceva pentru tine, fiindcă să constați că-și poate vedea de viață fără sughițuri, fără sincope, te insultă, te rănește, îți leagă picioarele unul de celălalt, ca ale vitelor lăsate „libere” pe izlaz, la păscut. Cu gleznele legate.

Dragostea și recunoștința față de părinți se pot manifesta și-n felul ăsta: pentru tată, citesc; pentru mamă, gătesc și mă îngrijesc să am plante în casă. Când câte una moare - de moarte bună sau atacată de pisică -, o înlocuiesc. Primul raft trebuie să fie mereu plin.

„A fi înseamnă a fi perceput”

 Iată-mă, chinuindu-mă să fiu perceput, pentru a simți că exist. De ani buni (decenii), mă străduiesc să fiu în ochii unora (și-ai altora). N-am alte ambiții. Asta-i „cariera” mea.

Mai întâi, cum am mai spus, am ieșit din mine prin dans (desigur, spre marele amuzament al ineuoților plesnind de prejudecăți, unii dintre ei - prieteni), apoi prin efectele (dorite ori nedorite ale) seducției și, mai la urmă, am descoperit ce bun surogat este scrisul pentru cele două, în absența lor. De fapt, nu un surogat - o întregire, un pas, un alt pas (dublu) înăuntrul și-n afara mea.

Perceput, iubit, urât, disprețuit, dar conturat în ochii celorlalți. Scandalizând, revendicând și ocupându-mi spațiul, luându-l cu de-a sila - când era necesar. Numeroase locuri însușite cu de-a sila, în anii ăștia, însă nu suficiente, nu încât să mă fi ajutat să pătrund mai molcom în antecamera bătrâneții.

Căutat - iubit - consternez - înșel așteptări - dezamăgesc. Ocazional, mai și mulțumesc. Minunez.