Emociones que curan y emociones que matan

 Să-ți ucizi emoțiile, să le torturezi până ți se satură și pleacă-n lume, le pui căluș, cătușe neîmblănite, le ucizi, sufocându-le, până le omori. I kill you until you die. Războiul cu propriile emoții, adică cu tine însuți. Luptând contra ta, speri absurd să câștigi și chiar să mai rămână ceva în urmă, printre ruinele a ceea ce-ai fost. Ceva de la care ar putea porni o nouă construcție de sine. Să speri că nu vei pieri odată cu emoțiile ucise. La mijlocul vieții.

Familia tradițio-anală

 Blocarii surescitați își urează țipând christosanviat, care de fapt nu-i o urare, ci o mărturisire, o afirmație. Țipete cordiale între vecini - îi apucă apoi accesele de tuse ca urmare a binevoitoarelor mele blesteme.

Surorile hermane de la unu își vorbesc una alteia pe-o tonalitate înaltă, într-un apartament de bloc neîncăpător, plin la refuz de zgomotul continuu făcut de niște bătrâni sfidători cu soarta proprie. TV merge cu volum peste mediu, nu-s sigur dacă cineva îi dă vreo atenție, importantă-i evitarea tăcerii, a pauzelor de vorbire, umplerea lor cu poluare sonoră.

Țipete, mobile trântite și târâte, accente teutone, hitlerești.

Toți au ceva de aruncat la gunoi, după sărbători. Cartoane, mâncare stricată, sicrie nefolosite. Sticle de-o goliciune tristă, mirosind a alcool uscat.

Filme-n cap

 Fata în rochie roșie soarbe încet din pahar, stând în picioare lângă șemineu - cât de clișeic!

Toarnă-mi o gură de gin după ce mi-o tragi, timp în care eu îmi verific telefonul. Cât de mult poate inspira pe cineva gelozia! Ideile morbide (despre celălalt) îl trezesc la viață. Îi mișcă rotițele nevăzute ale gândirii.

Nu mă tulbură atât că te-ai culcat cu ea, cât faptul că ea cântă la pian. E chiar talentată! Asta nu pot suporta.

Vrei să-ți ling eu țigările?

 Am distribuit atenție în dreapta și-n stânga. Vorbe în care cred și nu le rostesc niciodată. Vrei să-mi lingi țigările? Cu asta, am intrat în vârsta whisky. Mi-am mai pierdut din răbdare și, pesemne, din șarm. Pentru vin, se cere răbdare.

Whisky-ul îmi insuflă o anumită doză de furie benefică. Mă adună sub steag, ca Ștefan pe răzeșii ăia rupți în cur. Mă face să-mi doresc să sparg, să rup, să dărâm - atitudine de persoană voluntară. Păcat, să construiesc nu pot spune că mă determină. Dar poate că demolarea vine mai întâi...

Îmi place să zac nemișcat în cada mea cu budincă.

Plăcerea de a trage

 Visez că împușc oameni cu o armă încărcată cu alice și sunt nemulțumit de ea, fiindcă nu-mi pot vedea victimele căzând secerate, contorsionându-se sub impact, prin urmare mă aleg doar cu plăcerea zgomotului împușcăturii și cu reculul resimțit în umăr, dar și cu satisfacția de a(-i) lua la țintă (în cătare).

Îmi apăr un teren pe care-l am în posesie la D., pe izlaz, o zonă cu mici măguri, inexistentă ca atare în realitate, un loc idilic, urme de viță de vie și arbuști crescuți grupat. Trag în oameni, oamenii se sperie, însă unii dintre ei mă sfidează, oprindu-se locului și privindu-mă fix.

douăzeci

 De remarcat cum la 20 și ceva de ani poți trece peste necazuri, suferințe, nevroze de abandon și angoase de separare cu o bere-n plus și-o consolatoare bătaie pe spate (sau mai multe) din partea unui prieten care, deși îți cunoaște în linii mari problema, n-a ascultat nimic din amănuntele pe care tocmai le-ai revărsat asupra lui. Dar știi că el, prietenul, se află acolo și poate să facă atâta lucru pentru tine: să-ți aplice amical acele bătăi - ușoare sau „bărbătești” - cu palma peste spate, câteva lovituri, nu chiar niște mângăieri, pentru a rămâne, totuși, în plan masculin și heterosexual.

Între „băieți”, efuziunile liber exprimate au loc doar sub acoperământul beției.

Refuz

 Refuz, deci. Aduc atâtea argumente refuzului meu, încât ajung să mă suspectez de o infinită creativitate într-ale negării. Mi-e teamă să ies afară și să văd (să iau contact cu) viața derulându-se - oameni trăind și iubind ori tocmai împrietenindu-se, tocmai îndrăgostindu-se, despărțindu-se, zâmbind, ca și cum nimic nu i-ar fi atins, rănit sau măcar făcut să se îndoiască de ceva, de cineva, de ei înșiși.

Frenezia

„Este oare cu putință ca atâta înflăcărare, atâta patimă și atâta violență să nu ducă nicăieri?” (Montherlant - Micuța infantă de Castilia)

Confirm: este cu putință, o mărturisesc zilele & nopțile mele de absolută frenezie care n-au condus la nimic durabil, totul s-a consumat acolo, pe loc, totul a depins exclusiv de desfășurarea propriu-zisă, da, a iradiat emoții mult după ce a încetat, dar n-a clădit nimic (exterior mie). M-a clădit pe mine, ceea ce nu-i puțin lucru, totuși.

Însă pe atunci, suferind, dorind, pradă patimilor, murind să mori în brațele cuiva, ai fi zis că pasiunea aceea, năzuința aceea orbitoare, ar fi fost capabilă să mute munții din loc, să ridice din neant temple ale desfătării, dorinței, iubirii - nici un semn nu anticipa ușorul dezgust și distanța de mai apoi.

Des tăinuiri

 Cum berea (prima bere) îmi schimbă întotdeauna perspectiva! Lucrurile îmi par mult mai ușor de urnit, îmi promit mie însumi că se vor aranja, parcă aș ști dinainte că se vor aranja, în absența oricărui plan. Bându-mi prima bere, pot să-ndur mai lesne chiar și soarele. Cu toate astea, nu renunț să sper că mâine va ploua - blestemul meu nevinovat pentru zâmbetul unei lumi ce-și vede mai departe de minuscula ei existență.

Citata și cimama

A mă opri din lectură ca să notez citate din ceea ce citesc (multe, demonstrative pentru simțirea moment) e un obicei destul de prost. E cam ca a te pune să fotografiezi, în loc să privești - pur și simplu - cu ochii tăi, neajutat de lentilă. E ca și când te-ai opri din drum cu intenția de a privi cele aflate dinaintea ochilor tăi ca pe o amintire, nu ca pe ceva prezent, în plină “desfășurare”.

Constip, deci exist

 Să nu reușești să obții apropierea și deschiderea oamenilor e tot un fel de moarte în viață. Te afli în lume, gesticulezi, ești oarecum zărit de ceilalți, dar nu auzit, nu ascultat, ceilalți nu participă la viața ta, ba chiar au tăria de a te respinge.

Respingerea iscă ostilitate și agresivitate.

Nu-s așa sigur dacă nu cumva-i un joc ăsta. Un joc în care ne atragem unii pe alții din lașitatea de a (ne) respinge fățiș. Din lașitatea de a recunoaște fățiș comoditatea, dezinteresul. E mai dramatic să-l aduci pe celălalt la capătul răbdării, să-l determini să cedeze, ca apoi să invoci pretexțul perfect pentru a-i întoarce spatele și a te îndepărta. Ofuscat că ți s-a împlinit „profeția” (lucru pentru care ai tras sforile din greu).

Victoria furnicilor*

“Peste câmpie se înstăpânise de-acum melancolia anotimpului în declin; iar el îndrăgea întâile zile umede cu cerul jos, când încep să cadă ploicelele acelea mărunte, care-i stârneau, cine știe de ce, o vagă nostalgie după îndepărtata copilărie, acele prime senzații dureroase și totuși dulci care te fac să iubești pământul, aroma lui.” (*L. Pirandello - Nuvele pentru un an, Humanitas, 2017)

Rădăcini

 Ceva-i mereu iremediabil pierdut. Or, de senzația că ceva-i iremediabil pierdut nu scapi, pe asta n-o pierzi. Rădăcini smulse? Am pus multă voință în a deveni (cât mai) eu însumi, în a individua, am defrișat aproape totul în urma mea, iar la urmă, la nevoie, n-am mai avut la ce să mă întorc. A regresa în trecut (întoarcerea, deci) este și simptom, dar și balsam pentru suflet, loc bun de cuibărit peste iarna din timpul unor veri.

Nimănui nu-i pasă cu adevărat - poți să-i acuzi? nici mie nu-mi pasă de ei - așa că cea mai bună soluție este, adesea, o regresie răsunătoare (ori discretă). Nu te poți muta înăuntrul cuiva ca să-i preiei & să-i trăiești melancolia. Te poți, cel mult, strămuta mai adânc înăuntrul tău. Totuși, nu o dată, asta mi-am dorit: să fiu in-corporat, embrion, făt, fetus, foetus din nou, cuprins într-alt trup. Să fiu fetusizat.

Ce n-aș face pentru a fi chemat și eu la joacă! Să mă simt cooptat, integrat, luat în calcul. Pregătit oricând să renunț la mine, da, să renunț la mine, nu chiar la tot și toate, însă în mod cert acceptam cu ușurință să mă dizolv în persoana a cărei atenție o râvneam - ieslea mea emoțională, covata cu nutreț. 

Dezechilibrat fiind ca om, sfârșești prin a te iubi mai mult atâta vreme cât nu te simți respins. Te iubești cât ești iubit. Te respingi când ești respins. Să te dăruiești, să te dedici, din foamea de a fi iubit de întreaga lume - iată o altă fațetă (ascunsă) a așa-zisului altruism. Câți altruiști nu sunt, de fapt, decât niște flămânzi (afectiv) bine camuflați?

Defete-ism

 În vremuri revoluționare, defetiștii (așa erau numiți, de-a valma, cei care aveau - și își manifestau - îndoieli, puneau întrebări sau criticau deschis metodele revoluției) erau turnați, vânați, arestați, executați. Să fii vânat pentru a te fi îndoit! Revoluția nu lucrează cu dubii. Revoluția însăși este vârful tăios al unui mare dubiu (la adresa vechii orânduiri), nu mai poate îngădui și altele, odată ce acest mare dubiu devine activ, el devine unicul.

Plouă, ce binecuvântare! Mereu m-a încântat ca ploaia să strice planurile altora. Când plouă și nu am eu planuri nu mă deranjează deloc că plouă, nu mă costă nimic s-o privesc pe geam și să-mi văd de muncă sau de lecturi, că doar nu mă plouă-n gât în timp ce privesc, intermitent, pe fereastră. Îmi place sincer, însă, când au alții planuri și plouă, și le strică lor planurile. Ah, ție îți influențează starea dacă afară plouă, cu toate că n-ai planuri de ieșit? Păi, ce să zic, poate trebuie să te „cauți” la un psi, fă o cură cu Xanax, bea valeriană, dormi sau taie-ți venele.

Ploaia asta mă împlinește (ca atâtea alte ploi ce cad când n-am ce căuta pe-afară).

O aud și-o ascult înadins cum bate ușor în pervaz. Egoist, îmi doresc să plouă! Azi a fost întuneric toată ziua - sau așa am perceput eu. Mi-a convenit. M-am simțit răzbunat, cum „răzbunare” numea străbunica înseninarea cerului după ploaie. „Se răzbună cătă apus.”

Se aude ploaia în curtea din spate, bate frunzele ca pe tobe. Amplificată de frunze, sună mai dramatic. Mă răzbună. E o bucurie a mea egocentrică (din care alții au de pierdut).