Nemesis si altele

Biografia personajului Eugene Cantor al lui Philip Roth (Nemesis) e determinată dintru început de absența timpurie a părinților. Așa cum biografia (trăsături caracteriale, fapte, decizii epocale, opțiuni profesionale, iubiri, dependențe) oricărui copil, silit să crească fără mamă, fără tată, privat de prezența autorității parentale, este, de regulă, în mare măsură determinată de un asemenea gol ce rămâne de neumplut. La polul celălalt, nu mi-e clar dacă opus, găsim copiii care s-au „bucurat” din plin de ambii părinți... abuzivi. Să mai afirme atunci cineva, emfatic, că oamenii-s diferiți, individualități irepetabile, sau că ar cunoaște destine radical diferite unii față de alții. Există, se pare, o sumă de posibile traiectorii biografice, le-aș numi fără teamă standard, mereu aceleași, cărora, influențați de diverși factori interveniți în procesul dezvoltării, ne supunem. Suferim la fel - îndelung. Ne bucurăm la fel - cu limită. E prea puțin măgulitor, dar nu mai puțin adevărat, să știm că împărtășim același destin meschin cu, probabil, fiecare al 5-lea om de pe planetă.

Profesor de sport la o școală de cartier newarkez, miop, deci inapt pentru serviciul militar, domnul Cantor își dorea să-i învețe pe micuții evrei să fie „vrednici la trup”, ca să n-o sfârșească implacabil prin a fi batjocoriți de brutele antisemite - răspândite în Statele Unite în proporții comparabile cu acelea din Germania hitleristă, nu mare era diferența - pentru vina de a ști „să-și folosească doar inteligența” (s.m.). Ca și când asta, să faci bani din ascuțimea minții, ar fi o nerușinare, o sfidare la adresa majorității ce trudea bovin, asudând din greu. A trudi adamic fiind, bineînțeles, singura formă acceptată socialmente de a-ți câștiga traiul zilnic - în credința anglo-saxonă, (neo)protestantă, a celor cu pigment alb în epidermă...

Poliomielita - noua ciumă, își seducea nu foarte selectiv victimele de pe întreg cuprinsul Americii de Nord, conform unei „norme”, șeptelul de morți, ce demonstra o logică impenetrabilă, pe care numai epidemiile de acest soi o etalează. Din 1916, de la prima mare epidemie de care își mai aminteau bunicii, știința nu găsise încă remediul.

Dezbateri aprinse în sânul populației civile despre cauzele bolii. Se caută țapi ispășitori, ascunse mâini criminale, purtători voluntari ai microbului: italienii, negrii (adică ceilalți). Să fi fost, oare, soarele, canicula neîndurătoare, scuipații de pe caldarâm, mâncarea alterată, igiena neglijentă, guturaiul, bancotele de hârtie, poșta?

Naratorul, martorul care transmite mai departe învățătura celor petrecute, este Arnie Mesnikoff (unul dintre copiii care se foloseau de locul de joacă administrat de profesorul de sport), dar acesta predă, cu subtilitate, pe parcurs sarcina povestirii lui Eugene Cantor. Newarkul evreiesc văzut prin ochii lui Cantor.

Mânia domnului Cantor se îndrepta către însuși Dumnezeu, cel care crease virusul poliomielitei și-l slobozise în lume; permisese ca mama lui să moară atât de tânără, la nașterea lui; Dumnezeul care lua la el copiii inocenți de-și petreceau vara jucându-se pe terenul pe care îl avea în supraveghere - biată slujbă de vacanță, pentru rotunjirea veniturilor.

Război în Europa, 1944. Americanii își dau viața pentru a salva bătrânul continent al ideologiilor și-al experiementelor politice idioate, puse la cale de „minți luminate”, de „mari gânditori”, idei criminale, susținute și vehiculate încă din secolul precedent de „creatori de geniu”, „rafinați” - Wagner, Heidegger. Acasă la ei, un altfel de conflict, nu mai puțin nimicitor, „un război cu masacre, ruine, distrugeri și blesteme, un război cu toate urgiile aduse de război - un război împotriva copiilor din Newark.”

Cu toate că o scrie impecabil, la finalul cărții, Roth nu rezistă ispitei cam bătrânicioase (boală cu incidență frecventă la scriitorii maturi, în prag de retragere) de a ne oferi pe tavă morala narațiunii, un surplus de lămuriri psihologizante, ca pentru proști, despre mecanismele și sforile invizibile ce i-au mânat și manipulat eroul principal prin turbulențele existenței. Pe când ispita Creației îi face să se zvârcolească în pat pe uscații hermeneuți, obișnuiți să strălucească doar parazitând câte o Operă, iată că nici marii scriitori nu pot dormi de grija interpretării neapărat totale a scrisului propriu, pierindu-le, de la o vârstă, încrederea în capacitatea cititorului, care i-a însoțit fidel preț de-o viață literară, de a-și bucătări singur analizele, după cuviința sufletului său. Ca până acum, ca întotdeauna.

Bop you?

Pur și simplu, new jazz... Poate nu într-atât vocea, cât ritmul ăsta sălbatic, executat prin lovirea obiectelor casnice, te miri ce ți-e dat să izbești în cale, dar și vocea, cum să nu!? Și bop-ul, fată, nu te prosti! Și decker-ul dublu, orgă ca la mama acasă, în anii gloriei The Doors (de parcă le-ar fi trecut gloria, numai prostii spui). Ia, de nu mă crezi:

Zimpala - Doo You Bop

Au milieu de nul pied

Bucălata iese la alunecat pe role - nici un sunet pe asfalt, or fi role scumpe, gândesc (vreau și eu!). Să învăț a luneca pe role la 36 ar fi o performanță care m-ar putea îmbuna puțin. Îmi surâde. Îi simt de aici, odată cu ea, senzația de imponderabilitate iscată de viteză boantele ace care-i înțeapă cu miile regiunea venerică mirosul acru de necoaptă îi intuiesc sudoarea dezinvoltă (pe care, mai târziu, și-o va spăla superficial, acasă) înmuindu-i picioarele captive în bocancii țepeni ai rolelor.

Au milieu de nulle part

Ce s-a întâmplat între voi acolo? Ce rămâne (de) nerostit?

Pași și zvâcniri, mușchii puși la muncă sub piele. Să scriu niște pagini despre mers, despre umblet, despre a păși. Personajele să nu dobândească chip, fizionomie. Picioarele le poartă, iau decizii în locul personajelor, le conduc de colo-colo. Să rămână, deci, anonime, „figurate” doar la nivelul pulpelor, gambelor, tălpi, păduri de glezne, una, numai una dintre cele două glezne ce-l gâtuiau, vecinătatea labelor îi ardea obrajii - sărutată de Bărbat. Pur și simplu capul lui, pe neașteptate, sentimentul meu de putere, nălucirea că eu îl fut pe el, gratificată numaidecât de viitura umedă dintre coapse, capul i se aplecă puțin spre glezna apropiată, aleasă (nu știm care: cea din stânga sau cea din dreapta?), tremura și transpira, ploua peste mine, trebuia - ca să nu juiseze precoce, și mi-o sărută cu un plescăit de ventuză apăsând sorbind creând vacuum cu mucoasa răsfrântă a buzelor limba lipită de fluier lăsând o urmă lucioasă de melc de pe vâscozitatea căreia nu de alta dar pentru a mă ține de ceva să nu mă scufund înainte de convulsia ultimă nu am reușit să-mi mai desprind ochii. Încheietura din care pornește vânjoasă, ramificată, vascularizată, laba piciorului, osul încheieturii rotindu-se rapid în matca pielii.

All photos by C.S./2011

Privirea Femeii - sticloasă, tulbure, iscodindu-l încă, nu departe totuși de abandonul total, pitită încă leneș, cu rămășițe de prudență, pe după desișul genelor întredeschise. Străinul înăuntru, pompând neobosit, îmboldit să vâslească mai departe către excelență atât de mecanica obișnuinței pe care o avea în practicarea acestui sport, cât și - oh, în acest punct dânsul fusese cât pe ce să-și rătăcească în mod rușinos stăpânirea de sine, cât pe ce să se fi pierdut de sine și să se prăvălească prematur, de unul singur, în extaz - cât și, așadar, de ineditul voluptății înăbușitoare provocată de postura prăpăstioasă în care Femeia, fără veste și de bunăvoie, Doamne, îți vine să crezi, eram eu acolo, complet expusă, inundată de o îndrăzneală care mă rușina și mă întărâta deopotrivă, îmi lua mințile, îl așteptase să vină odată într-însa! Ne făcurăm toți trei nevăzuți.

Textul - sfârșitul (dez)nădăjduit al obsesiei?

***

Împiedicări

Lectura la Alegerea Sofiei de William Styron (tradusă în românește de Cristina Jinga, la Adevărul!, ici cu profunzimi delicioase, colo neglijent, ca și cum s-ar fi folosit, în marea-i grabă de a preda la termen, de google translate...; vezi construcții aiuristice, forțate, trecute aproape ad litteram în română, ca: „frumos de inevitabilă”, „prost de nefericit” etc; din păcate, sunt mult mai numeroase).

În ciuda acestui amănunt amar - ce devine nespus de supărător, pe măsură ce înaintăm în carte -, în câteva dăți a trebuit chiar să mă opresc din citit, într-atât de gustos este scrisă! Nu, Styron nu era evreu, i-am tot scotocit în biografie, dar împărtășește cu scriitorii acestei prolifice și inepuizabile nații sarcasmul nimicitor, umorul, realismul erotic fără perdea. Încărcătura erotică sufocantă. A trebuit, deci, să iau o pauză, să iau distanță, dându-mă câțiva pași înapoi. Să-mi zâmbesc mulțumit.

***

All photos by C.S./2011

Să ne încolăcim picioarele în iarbă. Iarba printre degete - câteva fire prinse, încleștate între fiecare două degete. Ultimul degețel rămâne întotdeauna desperecheat. Pe acela în ascundem între buze.

***

„Psihanalistul meu zicea că omenirea va fi întotdeauna propriul ei dușman, până când nu învață că fiecare ființă omenească are nevoie, enfin, doar de un futai fantastic.” (W.S. - Alegerea Sofiei, în versiunea editurii Adevărul; pentru cei interesați de o versiune cât mai corectă - eu era cât pe ce să mă aleg cu romanul în original, dar n-a mai fost să fie - e recomandabilă și tălmăcirea făcută pentru editura Art de Virgil Stanciu, 2007)

***

Krisztián

„Krisztián!”, aș fi dorit să strig, în marea-mi surpriză, chiar și numai pentru că-n numele pe care-l purta, pe care nu îndrăzneam să-l pronunț nici măcar la începutul prieteniei noastre, subit întreruptă apoi, astfel că-l rosteam doar în sinea mea, simțeam aceeași distincție fină ce exista în toată ființa lui, inclusiv numele lui exercita asupra mea aceeași atracție puternică și irezistibilă căreia n-aveam curajul să-i cedez sub nici o formă; dacă i-aș fi pronunțat cu glas tare numele ar fi fost de parcă i-aș fi atins trupul gol, astfel că mai degrabă îl ocoleam, așteptam până pornea cu alții spre casă, ca nu cumva s-o iau și eu tot pe drumul acela sau să merg cu el, ba, mai mult, și-n clasă aveam grijă să nu ajung întâmplător în apropierea lui, să nu cumva să am posibilitatea să-i vorbesc sau, în urma unei busculade întâmplătoare, să mă lovesc de el (...)

Din Péter Nádas - proaspăt tipărita în România - Apocalipsa memoriilor (deși în original titlul nu este atât de catastrofic-tabloidizat!, ci, dacă nu mă înșeală puțina maghiară știută, s-ar traduce prin Cartea memoriilor, dragă editură Curtea Veche și dragă doamnă traducătoare Anamaria Pop)

O carte frumoasă, crudă, ca un înșelător & sadic cântec de leagăn. 

Iubire tâmpă

Cei doi se sorb din ochi, față în față, cap în cap, tac și se țin de mână, își surâd cretin, cu un subînțeles de neînțeles, mestecând cu mintea ultimele declarații meșteșugite, ocolite, prevăzătoare - încă nerostite. Am ieșit cu toții în oraș, însă simțirea lor e intensă, îi amuțește, îi izolează în mica lor nebunie - dragostea, habar n-au ce se petrece cu ei, se iubesc ca-n lumea cealaltă, a îndrăgostiților, nu după regulile lumii în care ei trăiesc zi de zi, cea cu profesori, profesii, obligații și, cică, răspunderi.

Un aer primenit regla bătăile oricărei inimi, încetinind circulația, prelungind fericirea. Căile fericirii erau scurte în lumea lor, permițându-le să ajungă lesne dintr-o parte într-alta.

Destruchipare

www.paulpolitis.com

Trupurile fără chip își au importanța lor în defularea periodică, în golirea amarului departe, la o distanță sigură, de cercul apropiaților (cercul preschimbat recent într-un singur punct), pentru a-i scuti de supărarea noastră fiziologică, de neliniștea noastră libidinală. Se întâmplă uneori să-ți dorești să întredeschizi, vorbe bine ticluite & presiune mecanică, și să pătrunzi sexualmente - decorul: o încăpere de-un alb anonim - o pereche de buze anonime, dar ce savuroase! și care, firește, să nu șadă chiar pasive în tot acel timp. O vezi, parc-ar vrea să-și îndese toată țesătura așternutului în pântece, apăsând-o într-acolo îndurerată? N-o vezi.

gospodărește (dezagreabil verbul, epuizat sub comunism) îmi încrucișez brațele înainte de a-mi săvârși somnul de anxietate din fiecare după-amiază somnul bizar pe partea stângă somnul în răcoare și iarna în spaima că se va stinge focul din sobe - de felul ei o temere tâmpită ce face parte din ciclul primar al fobiilor omenești; grija focului e echivalentă cu preocuparea de a evita enurezisul nocturn, ejacularea precoce, nevroza indusă de coitul întrerupt (profilactic?) sau echilibristica mintală făcută spre a nu fi prins cu jurnalul în mână ziua în amiaza mare, ca să nu zic de-o revistă deochiată, căci n-am destule mâini ținute la vedere...

Noaptea puricilor lungi 2

Profitând de plecarea la tratament a câinelui adorat al familiei, mâța cea stufoasă, purtătoare eroină de paraziți, s-a și refugiat în casă, aducând cu dânsa, ca zestre, doi saci căptușiți bine cu purici hămesiți, de cea mai bună calitate, negri și lucioși, cu mușchi armonios (înspre excesiv; Anamaria Pop ar fi folosit: la modul armonios) dezvoltați la picioarele dindărăt, gata de muncă, gata de supt, ah, iată-i: m-au identificat prin satelit, dar și terestru, trimițând iscoade specializate olfactiv, în tot cazul mi-a mers vestea, circulă nestingherite zvonurile despre gustul meu dulce-amărui, ceva deosebit, despre feluritele creme cu care în amănunt (Anamaria Pop ar fi folosit: la modul amănunțit) îmi ung pielea ca s-o țin invidiabil de catifelată pentru vârsta mea (jumătate din cea a distinsului cosmetician G. Liiceanu - atât vârsta cât și pielea), despre deorolurile ce-mi răsfață rotund (Anamaria Pop ar fi folosit: la modul rotund) subțiorile așa cum nici o limbă nu mi le-a răsfățat până acum.

S-au bulucit puricii pe întinsul epidermei mele, cel mai întins organ, cazându-mi-se în chiloți, în dosul buzunarelor, amplasament pentru care a opta denotă finețe, educație aleasă, gourmandise, sau navigând pur și simplu odată cu mine, prin lumea largă, agățați de picior, cu trompa bine înfiptă în pielea primitoare, cu ochii închiși în extaz, puricii sug și înghit pe nemestecate, puricii n-au măsele, apoi cad beți pe crac în jos, la parter, stabilindu-se la glezne, în ciorapi, unde ar fi întâmpinați doar de oportunități reduse numeric de a cădea și mai jos, mult mai greu le-ar fi mai jos, din cauză că în ciorap sunt mai încorsetați, mai înghesuiți, însă efectul colateral al strâmtorii e acela că nici nu pot înghiți abundent, cât și-ar dori, din motiv de presiune toracică.

Linii de fugă

Năzuinței mele melagomane de a avea totul în stăpânire îi mai trebuie, măcar în împrejurările dificile, și nutreț: prezența mea la locul manipulării. Setea de a domina nu se poate, câteodată, împlini cu desăvărșire decât în prezența mea. Altfel, totul se năruie într-o clipită, am remarcat asta, eu, de aici de unde mă aflu, chiar fericit fiind, simt că în altă parte, ceea ce am construit, creația și proprietatea mea se ruinează, așa cum se spulberă convingerea împăratului gol că ar fi, în fapt, înțolit cu haine alese, după momentul de groază în care copilul din asistență îi strigă vorbele bine știute.

C.S./2011

N-ar fi nici o dificultate, în alte condiții, în a-mi dura inteligente edificii personale, mici refugii, salammbô-uri eliadești (flaubertiene?), care să mă protejeze de intruși în timp ce-mi port trupul și senzualitatea lui pe calea regală, de n-ar lua parte la derularea vieții mele pe ecranul reprezentărilor lor o întreagă galerie de suporteri ostili și adversari grijulii, numiți din oficiu, ei fac o gălăgie cel puțin stranie și aruncă în mine cu tot felul de obiecte nefolositoare lor în casă.

M-am trezit, așadar, sărbătorind o neatârnare ce nu a așteptat prea îndelung să se trivializeze, ajungând ea - răbdător, dar sigur - în situația de a se instituționaliza: soarta oricărei rebeliuni. Albinele își pot alege florile predilecte după o mie de nuanțe, pot renunța la unele în favoarea altora, la ce bun însă această iluzorie opțiune, această „ofertantă” beție a culorilor câtă vreme nu are puterea să ascundă dependența absolută a vieții micilor („harnicelor”) insecte de nectarul colectat dintre ispititoarele petale? Bogăția nuanțelor nu face, în ochii mei, rutina mai acceptabilă, sensibilitatea simțurilor mele mă scutură pentru a mă trezi la cel mai mic semn de amăgire.

Am primit carne

Ne relaxăm, îmbrățișăm băiatul din noi. Îl mângâi, îmi dau întâlnire cu el. Îi promit să revin. Îl chem în vizită la mine, să vină când poftește. Știu cât de nedreptățit a fost (sau a crezut că este).

Dacă nu notez în jurnal la fel de des nu în seamnă că nu(-l) mai iubesc. Vara mă îndrăgostește negreșit, an după an, după an... De la etaj, aș sări în miezul rotund și cald al aerului. Fără teamă. Aș sări drept în picioarele trecătoarelor. În albul picioarelor lor ca de început de vară.

Trupuri ușor diforme de la mijloc în jos pot deveni atractive, bag de seamă. Șoldurile li se urnesc greoi, și totuși e acolo fascinant de multă carne!

Cura mea balneară întâmpină suișuri și coborâșuri. Progresul e urmat de violente reveniri la exact starea de dinainte. Picioare pe umeri gâfâieli carne albă murată în transpirație rodnică. Eu, privind cu nesaț - jupuit de piele, ochii fără pleoape.

„Rook începu să-și imagineze scenele care se petreceau acum în Poiana țîței, cu o acuitate care-i stîrni o senzație de greață și de gol în coșul pieptului.” (J. Cowper Powys - Cercul nebunilor, trad. Antoaneta Ralian, Ed. Humanitas)

„(...) șocul pricinuit de cele auzite și de imaginile vii, concrete, care-i jucau în minte, făcîndu-l să vadă ce se petrece în Poiana țîței, stîrniră în el colcăiala acelui mîl negru al malignității umane, care de obicei stagnează latent, în adîncurile firii.” (J. Cowper Powys - Cercul nebunilor)

A cunoaște emoțiile omenești din auzite.

Actul ratat de a-ți călca până la zdrobirea oaselor propria labă a piciorului. Substitutul încălecării. Al vopsirii unghiilor cu lac negru. De regulă, a doua zi, senzația este că am rămas însărcinat.

„În cazuri grave de acte obsesionale, o așteptare pasivă pare și mai mult contraindicată.(...) Pare aproape sigur că tehnica potrivită constă, în asemenea cazuri, în a aștepta ca însuși tratamentul să fi devenit compulsie și a te sluji de această contracompulsie pentru a distruge compulsia morbidă.” (Freud, 1919)

Ochii, pavoazați cu cearcăne hepatice. Atacat de realitate din toate părțile. Strivit de propriile fantasme - închipuirea neobosită a actului. Retrăirea scenei primitive.

În cei patru ani, am „recuperat” atâtea lecturi! Cărțile citite nu m-au făcut însă mai bun. Acumulările culturale nu defrișează sălbăticia din noi. Rădăcinile ei. O împing doar o idee mai încolo. Dincolo de o „begă” (ce mai poate și seca), pe după o creastă de munte (ce se mai și erodează în timp, vezi munții Dobrogei), în spatele unui sân (pe care-l sugem mai întâi în căutarea laptelui, și mai apoi - în căutarea sinelui pierdut).

Puterea e inefectivă, dacă nu e afectivă.

George Steiner (Erata. O autobiografie - Ed. Humanitas) se întreabă ce trebuie să fi fost înainte de melodie. „Tăcere, probabil, dar o tăcere care, într-un mod inexprimabil pe cale lingvistică, nu a fost mută.” Și care era încărcată cu tensiuni și dezechilibre nerezolvabile, după exprimarea lui Roger Sessions, ce tânjeau după destindere și soluționare grabnică.

Terminat încântătoarele Nemesis (Philip Roth) Jocul serios (H. Soederberg). Jocul serios e personală. Greu de vorbit despre ea fără furie și dorință (de răzbunare). Nemesis e o capcană, Roth scrie (recent) numai (sau mai ales) povestiri fără nici o ieșire. Fără scăpare.

Good fucking lord Navarre!

• Ludovic Navarre - Le vicomte 
  Omagiile mele doamnei de Navarre, Monsieur le Vicomte! Dar am o curiozitate, căreia vă este îngăduit să nu-i dați răspuns: sunteti puțin nebun, dus cu pluta, vă lipsește, dacă-mi permiteți, o doagă, aveți pitici pe creier sau cum - Doamne, iartă-mă - reușiți să produceți așa muzică minunată? Plecăciune.

Călărețul e calul

C.S./2011

Aș încerca și eu un titlu în stilul căznit al alteței sale nobeliare Frau Herta Mueller. Călărețului îi șade bine cu drumul, vezi bine că drumul i-a fost cusut de-a dreptul pe trup la patru ace de un croitoriu meșter nevoie mare, cușma brumărie neclintită pe capu-i pletos e bătută cu mare sinchiseală în cuie să n-o ia pe sus vântul primăvăratic al începutului de toamnă ruginie. Calul cară în spate biblioteca noastră orășenească, nu spui ce oraș, nu e mare scofală, cinci rafturi de cărți pe care le-ai dori din toată inima să-ți aparțină și să le citești - însă nu înainte de-a le fi venit vremea și fără ca graba restituirii să mă zorească - și anume așezat pe scara ce duce la podul casei; nu te oprești niciodată din citit, nici atunci când pe la Veneția, ți se spune, trecuse mai adineauri, tăcută, înfofolită-n negru după cum scrie la catastif, moartea scriitorului aceluia pedant, îndrăgostit de băiatul polonez, fraged și blond, eu știind că, în ce mă privește, mi-e dat să surprind adesea cărțile micii noastre biblioteci orășenești, cinci rafturi de cărți pe care le-ai dori în casa ta în loc de air freshner, biblioteca orașului nostru, puțin importă numele lui, să le surprind cum îmi flutură frivole din pagini - nu rezist seducției lor prăfoase, dar stăruința lor și faptul că se lasă totuși atinse, între două trenuri, se lasă citite frugal despărțindu-și prea puțin copertele anevoie de deschis cu totul, totuși deschizându-se (!): cu speranță, cu durerea scrâșnită eroic în dinți (să nu reiasă că mă doare, că mă fuți întâia dată în viața mea) și încă din primii ani ai librăriei lor pubere se dăruiesc își încrucișează gambele pe spinarea (ori)cui le iubește ca pe niște drapele albe de împăciuire (cu precara lor condiție de gen feminin, de receptacul insațiabil) și de predare necondiționată, gesturile astea parcă le mai răpesc din strălucire, din gloss, pasiunea mea scade, or fără pasiune poți pe urmă să le domini cu genunchii osoși înfipți în coperte și poți să te înfrânezi a le mai cumpăra, așa și cu fetele ce arată uneori cutremurător de pofticioase din creștet și până-n micile degetele chircite ale picioarelor, imperfecțiunile îndulcindu-li-se odată cu bronzul ori grație luminilor înșelătoare ale cluburilor, ale serii, le întâlnești în amiaza mare pe stradă și abia te păzești să nu faci cale-ntoarsă, stomacul ghemuit, gata să toarne înapoi toate amintirile digerate prost, toate limbile înghițite pe nemestecate și pârâiașul de salivă revărsat pe la colțurile gurii, să întorci privirea, mimând preocuparea, înspre alte dimensiuni, spre crepuscul sau, de exemplu, spre raftul următor, cel îndopat cu cărți rare, prețuind cât lumea toată, să le dai naibii de picioare parantezuite, sinuoase și funduri mai frumoase decât înșiși obrajii îmbujorați ai muntencelor, îl dai naibii de somn sperios prins pe marginea tare, scârțietoare a canapelei și pleci glonț, direcția: pixul din geanta de voiaj, începi să scrii, chiar dacă, pe cinstea mea, nu am absolut nimic de povestit.

Chassez la Femme!

Viziuni milimetrice

Și-au pierdut cuvintele virtuțile magice?

Greierii râd cu mici triluri și mai gâdilă vara la tălpi, ca s-o îmbuneze. Vara e gata îmbunată. Temperaturile din timpul nopții, eșuate sub 20. Facem pariuri, de pe-acuma, pe toamnă. În sinea mea, m-aș bucura să le câștig.

În miezul copt al adolescenței aflându-mă, tatăl meu își storsese creierii să găsească pricina eșecurilor mele - sentimentale, educaționale (căzături răsunătoare la examene). Până la urmă, găsise un răspuns care, un răstimp, păruse a-l mulțumi: lecturile mele (prea timpurii) din Freud.

„Băiete, tu să nu citești niciodată romane, să nu cazi în acest păcat, că așa zice și cuvântul însuși: romane, mormane, adică moare cine capătă mania să le citească, așa ar trebui să se numească, mormane. Mă auzi, băiete?” (Luis Landero - Jocuri ale vârstei târzii)

Seara, bunicul, tatăl și fiul se adună să se joace de-a tu (fiule) ce vrei să fii când vei fi mare. Bunicul își dorise la vremea lui să devină notar. Tatăl - colonel. Fiul, ei bine, voia să fie taur. Taur sfânt. Spre o oarecare exasperare a tatălui, care-l, vedea totuși amiral...

Landero a conceput o poveste quijotescă despre mine, despre cum îmi place mie să mă visez cu ochii minții deschiși în chip de viitor fost scriitor cunoscut, condei semnificativ al literelor carpato-danubiene. Despre cum mă împănez cu cuvinte. Poate că bănuiala răutăcioasă a unora că (mărturisind), de fapt, m-aș ascunde după cuvinte este întemeiată. Măcar nutresc sfioasa credință, în sprijinul meu, că nu recurg la tactica asta - exhibiționismul confesiv ca disimulare - mai frecvent decât alții.

Despre irezistibila ispită de a te recompune în ochii unui interlocutor care nu te vede. De a trece drept ceea ce nu ești și nu vei fi niciodată, dar nu ai încetat să visezi că vei fi. Să găsești o victimă-ecran asupra căreia să începi a proiecta viața pe care nu o vei trăi, dar pe care ai jinduit-o mereu. Scrii, căci nu te costă. Compui, că nu te doare. Arunci cu vorbele. Îți iubești cuvintele.

Neplăcerea de a-ți descoperi trăsături comune cu un erou jalnic, cu un impostor.

- Ai copii?
- Am o frică. E în creștere, oftă el, furișând o privire împrejur.

*