Au milieu de nul pied

Bucălata iese la alunecat pe role - nici un sunet pe asfalt, or fi role scumpe, gândesc (vreau și eu!). Să învăț a luneca pe role la 36 ar fi o performanță care m-ar putea îmbuna puțin. Îmi surâde. Îi simt de aici, odată cu ea, senzația de imponderabilitate iscată de viteză boantele ace care-i înțeapă cu miile regiunea venerică mirosul acru de necoaptă îi intuiesc sudoarea dezinvoltă (pe care, mai târziu, și-o va spăla superficial, acasă) înmuindu-i picioarele captive în bocancii țepeni ai rolelor.

Au milieu de nulle part

Ce s-a întâmplat între voi acolo? Ce rămâne (de) nerostit?

Pași și zvâcniri, mușchii puși la muncă sub piele. Să scriu niște pagini despre mers, despre umblet, despre a păși. Personajele să nu dobândească chip, fizionomie. Picioarele le poartă, iau decizii în locul personajelor, le conduc de colo-colo. Să rămână, deci, anonime, „figurate” doar la nivelul pulpelor, gambelor, tălpi, păduri de glezne, una, numai una dintre cele două glezne ce-l gâtuiau, vecinătatea labelor îi ardea obrajii - sărutată de Bărbat. Pur și simplu capul lui, pe neașteptate, sentimentul meu de putere, nălucirea că eu îl fut pe el, gratificată numaidecât de viitura umedă dintre coapse, capul i se aplecă puțin spre glezna apropiată, aleasă (nu știm care: cea din stânga sau cea din dreapta?), tremura și transpira, ploua peste mine, trebuia - ca să nu juiseze precoce, și mi-o sărută cu un plescăit de ventuză apăsând sorbind creând vacuum cu mucoasa răsfrântă a buzelor limba lipită de fluier lăsând o urmă lucioasă de melc de pe vâscozitatea căreia nu de alta dar pentru a mă ține de ceva să nu mă scufund înainte de convulsia ultimă nu am reușit să-mi mai desprind ochii. Încheietura din care pornește vânjoasă, ramificată, vascularizată, laba piciorului, osul încheieturii rotindu-se rapid în matca pielii.

All photos by C.S./2011

Privirea Femeii - sticloasă, tulbure, iscodindu-l încă, nu departe totuși de abandonul total, pitită încă leneș, cu rămășițe de prudență, pe după desișul genelor întredeschise. Străinul înăuntru, pompând neobosit, îmboldit să vâslească mai departe către excelență atât de mecanica obișnuinței pe care o avea în practicarea acestui sport, cât și - oh, în acest punct dânsul fusese cât pe ce să-și rătăcească în mod rușinos stăpânirea de sine, cât pe ce să se fi pierdut de sine și să se prăvălească prematur, de unul singur, în extaz - cât și, așadar, de ineditul voluptății înăbușitoare provocată de postura prăpăstioasă în care Femeia, fără veste și de bunăvoie, Doamne, îți vine să crezi, eram eu acolo, complet expusă, inundată de o îndrăzneală care mă rușina și mă întărâta deopotrivă, îmi lua mințile, îl așteptase să vină odată într-însa! Ne făcurăm toți trei nevăzuți.

Textul - sfârșitul (dez)nădăjduit al obsesiei?

***