Moloko - Sing it Back

Bucie - Get Over It

Rube & Dusty - Big band Jump

Târfă neostoită, jazzul ăsta. Se pretează la orice. Se lipește imediat pe orice tip de beat. Piesa de mai sus cuprinde în dânsa un fragment de istorie jazzistică, de la tam-tam-ul african, trecând prin bossa nova, puțin charleston, hip hop, big beat, big band și drum and bass. Linia melodică merge înainte nestingherită, indiferentă la ce bătaie curge în spate, tempo-ul ei se ține ferm. Prostituție de lux, nu alta.

Yukimi Nagano

Yukimi Nagano

O voce superbă, superbă, superbă, ce sună ca și când un întreg convoi de sclavi negri ar hummm în cor tulburând sângele care-i irigă corzile vocale. O execuție jazzistică de-o lascivitate felinică & plictisă, moale, buzoasă, răgușită, întinzătoare pe toate saltelele, canapelele și recameurile din preajmă. O jelanie îndărătnic senzuală. Totuși, cu nedisimulată uluială o spun, am bucuria să scriu aici nu despre o negresă cu acte, ci despre o suedeză de origine japoneză (cu ochi verzi) - Yukimi Nagano! Colaboratoare strălucită a proiectelor Hird (Keep You Kimi) și Koop. Sigur, n-o să ascund că sunt un pic ipocrit și că ascultăm Hird din fragedă tinerețe, de când lumea; am pătruns, de fapt, în new jazz prin ușile larg deschise de unii ca Hird, Koop, St Germain (Navarre), Waldeck, Micatone și alții asemenea. În fine, nu jazz numai bun de Midsommar. Fân din prima coasă. Dar ce departe e Midsommar-ul...

Apă jazzoasă

Trecu ceva timp de când n-am mai ascultat/postat una-de-a-noastră, o piesă cu bass greu pe fundal, muncit bine, orgă ancestrală picurată pe alocuri, simulând temperat isteria, o trompetă, un pic de sax, un adaos de bule de apă jazzoasă - sintetizate la foc mic într-un new jazz de toată frumusețea, dospit cât se cuvine, bine crescut, dar și foarte obraznic, descheiat la toți nasturii din față, swinged așa de faci scurtă la gât mișcându-ți capul! Praf te face...:

Flexitones - Drop Of A Dime

Noutăți vechi, intenții bune

Sigur că, în starea de tâmpire în care ne păstrează cu grijă părintească execrabilele radiouri (cu o excepție - Guerrilla!) și televizuini românești, e greu să găsim loc și pentru conectarea (la care visam în anii comunismului și de care beneficiarăm din plin, paradoxal, înainte de anii 2000, înainte ca românilor să le vină ideea proastă de a compune) la noutățile muzicale occidentale. Ne e hărăzit să băltim azi în tone de muzică autohtonă ineptă, cel mult neinspirată, cu un segment lounge - new jazz cvasi-neacoperit, intoxicați din belșug cu cântări interpretate robotic, fără accentul natural din limbile respective: în portugheză, zulu, spaniolă, greaca nouă.

Cu gângureli și miorlăituri cocalarești, imitația vulgară a Orientului apropiat - bărbați cu metrosex incert, care gem și șușotesc femeiește în niște făcături muzicale destinate prepuțului, nu simțirii sau dansului. Le-am ignora cu aplomb, de nu ar fi puse până la spălarea creierelor în autobuz, automobile personale sau de ocazie, în brutării, fabrici și uzine, cafenele. Privită dinspre muzica nouă, România - cu concursul dat de năucitorul conformism întru dezinteres al ascultătorilor locali de pop/dance/electro - fie admitem că nu există, fie că, în cel mai fericit caz, se află înțepenită undeva într-o epocă pre-medievală.

În „atașament”, vă propun o îmbucătură de KIMBRA - e o producție de prin 2011! Și zic să nu vă limitați la a asculta doar ce am postat eu mai sus din creațiile fetei ăsteia neozeelandeze.

Inevitabil, mă poartă gândul la o neconvingătoare șansonetistă (tânără) franțuzoaică, numele îmi scapă, prezentă la noi, cu aceeași melodie obsesivă, pe unele radiouri. Un cântecel fără istoric, despre liberté, bogățiile de care domnișoara (să-i zic „cetățeanca”?) se leapădă, modul de trai burghez, pe care, ce surpriză!, îl disprețuiește. La un moment dat (sau or fi două momente date?), imită și trompeta, ceea ce îi iese chiar bine. De ce nu i-o fi venit cuiva ideea să, și anume, sufle în biata solistă ca-n instrument, să ajute fata a se simți bună la oarece, la altceva decât a despărți în silabe versuri folkiste în perfecta antifonie a insipidului fel franțuzesc de a cânta. Francezii-s atât de încântați de sonoritățile (incontestabil desăvârșite, nu cred că sună altă limbă mai frumos urechilor ca franceza cea curată!) limbii pe care o vorbesc, încât îi ia pe dinainte, adesea, impresia că orice ar murmura, graseind, pe fundalul unui zdrăngănit de chitară = muzică. Greșit!

Special Mail!

 

 Sălbăticia swing-ului făcut din limbă, buze și cerul gurii. Ella, un drum de beat și un plus de bass, adăugate „din butoane” de Club Des Belugas.

Bop you?

Pur și simplu, new jazz... Poate nu într-atât vocea, cât ritmul ăsta sălbatic, executat prin lovirea obiectelor casnice, te miri ce ți-e dat să izbești în cale, dar și vocea, cum să nu!? Și bop-ul, fată, nu te prosti! Și decker-ul dublu, orgă ca la mama acasă, în anii gloriei The Doors (de parcă le-ar fi trecut gloria, numai prostii spui). Ia, de nu mă crezi:

Zimpala - Doo You Bop

Good fucking lord Navarre!

• Ludovic Navarre - Le vicomte 
  Omagiile mele doamnei de Navarre, Monsieur le Vicomte! Dar am o curiozitate, căreia vă este îngăduit să nu-i dați răspuns: sunteti puțin nebun, dus cu pluta, vă lipsește, dacă-mi permiteți, o doagă, aveți pitici pe creier sau cum - Doamne, iartă-mă - reușiți să produceți așa muzică minunată? Plecăciune.