Orizont - Patrick Modiano

Acest Modiano, atât de potrivit lecturii pe timp de iarnă, când ziua abia se mai deosebește de noapte sau vara, pe caniculă, când visul pătrunde în realitatea cleioasă a zilei!

Citiți Modiano! Cărți scrise undeva între insolație și vis. Cărți ce par rodul unei afecțiuni melancolice provocată de insolație, vis și o stare ce precede leșinul. Romanul semiconștient, senzorial.

in memoriam - alș & vremurile bune...

 Alte câteva intervenții alș-iste de pe acest blog (o să aduc aici și fragmente din comentariile altora din aceeași discuție, pentru context) - s-a întâmplat pe 26 iunie 2010.

vitalie spunea...

cu referire la Eichmann, vezi ultimul film al lui Haneke, cel premiat la Cannes anul trecut: "Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte"... e despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...

als spunea...

'das weisse band' NU este 'despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...'!

asta a declarat haneke (mi se pare), dar nu tbuie luat de bun ce spune un artist - & mai ales haneke ;)

povestea (100% fictiva) este o proiectie in trecut + o parabola dspr Rau IN GENERAL; cred k tbuie sa avem mare grija sa nu reducem o opera artistik la un 'mesaj' care explica una & alta

cristians. spunea...

Da, și eu prefer să văd filmul respectiv ca pe o parabolă despre rău. E un gest struțesc să pretindem că răul apare doar în cadru instituționalizat, oricum. Ca și cum noi nu i-am fi purtători, ci eternul ”sistem” ne contagiază. Bineînțeles, noi, până la ”molipsire”, suntem puri și diafani.

Pare-se că și A. Gorzo în cronica lui a zăbovit la cheia asta ideologică de interpretare, a cochetat cu ea. Iar Anca Grădinariu, tânăra speranță, a scris așa: ”filmul austriacului Michael Haneke, este un portret al unei comunităţi unde cruzimea e cotidiană, răul banal şi violenţa latentă.” Eu aș ocoli articolul nehotărât unei, în ton cu propunerea lui alș, și aș scrie că este portretul oricărei comunități... Al comunității. (...) Societatea a aderat dintotdeauna în felul descris în film ”la structurile de putere”.

als spunea...

mda, este vechea idee pioasa - & 'rousseau-oasa' ;P, alimentatoare de nesfirsite corectitudini politice & alte blablauri - cum k omul se naste bun, dar societatea il corupe...

VAX

Anonim spunea...

La fel eu sper să nu cădeți în extrema cealaltă, domnule ALS, propăvăduită de envy-romentaliști cum că omenirea e tot ce poate fi mai rău în universul ăsta.

/rs

cristians. spunea...

Radu, doar știm că alș nu e nici pe departe eco-leftist. Nu se pune problema, deci. :)

Environmentaliștii și behaviouriștii cred în bon sauvage-ul contimporan. Și mai cred că societatea e maștera, coana aia rea care ispitește și maculează. Crima fiind, desigur, o expresie de factură filozofică, un protest, o mântuire. :) Trebuind să-i înțelegem, deci, pe cremenali, pentru că ei au comis-o împinși într-acolo de mediul ostil. De bogăția caselor clasei mijlocii, de Moș Crăciunu sărăcăcios sau absent, de râsetele colegilor de clasă, de abundența acneei.

als spunea...

cum bine spuneti - va multumesc pt precizari

k sa pun si mai multe paie pe foc: eu zic k ecologismul este un fascism aplicat naturii ;P

vitalie sprinceana spunea...

cred ca problema environmentalistilor, behavioristilor, roussseau-istilor si altor isti nu e neaparat grauntele de adevar ce-l comporta, ci seductia reductionista (de a exiplica TOTUL pornind de la teoria lor). e un adevar ca, sa luam crimele, mediul social, conceput ca situatie (experimentele lui Zimbardo, Milgram, Ash, Darley si altii) ori ca constrangeri structurale (saracia, inegalitatile economice mostenite) ori ca construct influenteaza comportamentul, la fel de adevarat ca si anumite tendinte/datumuri fiziologice, dar e un neadevar sa pretinzi ca construiesti o explicatie totala pornind exclusiv de la un singur punct...sper ca condamnam, in discutia asta, variantele reductioniste ale teoriilor/ideologiilor in cauza, nu formele lor moderate si valabile.

Nabokov*

Pentru cele câteva povestiri pe care eu, unul, nu le-am înțeles, nici prea gustat, n-o să scad scorul întregii cărți la 4 stele din 5. E posibil să nu fi fost eu îndeajuns de atent ori să fie ele prea deștepte pentru mine (n-ar fi prima dată).

Foarte plăcută și solicitantă călătoria asta prin imaginația și harul lui Nabokov, preț de 700 de pagini! Dacă dăm puțin la o parte vălul ficțional al prozelor, cartea asta poate fi parcursă binișor și ca o fragmentată și infidelă autobiografie.

Nu spun că narațiunile adunate în acest volum ar fi inspirate direct din viața autorului, dar după câteva zeci citite, ajungi să-l “vezi” pe Nabokov dincolo de ele, cu cinismul lui verde, cu frustrările lui, cu nostalgia lui nestinsă pentru Rusia (copilăriei și a primei tinereți) — cea lăsată în urmă și definitiv înstrăinată, chipul ei și firea oamenilor schimonosite de experimentul comunist.

Mai “vezi” printre rânduri și un scriitor suportabil de infatuat, copleșitor, superior, suveran absolut al tehnicii de a depăna, de a împleti & încâlci mici istorii, de a-și reaminti, de a născoci sau reînvia din memorie caractere.

_____

*Povestirile lui Vladimir Nabokov, Polirom, 2009

Urme

 Se face tot mai târziu, scrisă de Antonio Tabucchi e alcătuită, fără nici un dubiu, din momente și fragmente frumoase, pe care, totuși, mintea mea, refuză să le „lege” lin între ele. Mintea mea a refuzat să danseze cum i-a cântat cartea asta.

Căutându-și iubita rătăcită, personajul lui Tabucchi a găsit sensul vieții.

„(...)ce minune-i fundul tău, e tot numai zâmbet, nu-i tragic niciodată.”

Inconfundabilul zgomot îndepărtat al tunetului. Un murmur profund. Un răget încă estompat. O bolboroseală a mațelor cerului.

Proust (În căutarea...) - „Întotdeauna luăm hotărâri definitive în funcție de o stare de spirit ce nu e menită să dureze.”

 Visez că fac parte dintr-o guerrilla cu prăjituri. Casă conspirativă. Pândă, ascundere.

Tabucchi - „Anumite hoteluri sunt ciudate: ți se pare că personajele celebre care l-au frecventat și-au lăsat acolo nefericirea, iar cine a ales, ca mine, să dispară, preferă nefericirea anonimă, lăsată de anonimi ca el, care au frecventat aceeași cameră și și-au privit chipul anonim în aceeași oglindă pătată de deasupra chiuvetei.”

 Actele necomise, amânate, se întorc împotriva noastră în ziua în care nu le mai așteptăm, când picotim cu vigilența-n cui.