Jurnale

Mircea Eliade — “Îmi plac mult jurnalele intime. Îmi place să surprind unele momente trăite de autorii lor. Pasiunea de a salva timpul este motivul pentru care eu însumi țin un Jurnal. Să salvez, prin scurte notări, sau chiar mai lungi, niște momente efemere. Dar mai trebuie să ai și vocație pentru Jurnal, cum au avut Jules Rénard, Gide, Jünger, Green.”

Armăsarul nopții

 Cumplită noapte, cu „vedenii” și false amintiri, destinate să mă tortureze. Filmul cu „verișoara” trupeșă, care nu există în realitate - nu știu să fi avut de-a face, printre neamuri, cu o ființă ca asta - îmi trimite o duzină de fotografii în care ea e, progresiv, tot mai goală, golită de haine.

Masa aceea lungă, ca dintr-o somptuoasă sală de ședințe, dar instalată undeva în aer liber, la care ea citește, vopsită bicolor, blond-roșcat, cu șuvițe ce se suprapun și se amestecă neglijent, top negru, transparent, brațe solide, prelungi. Se însuflețește și se mișcă numai când o privesc. Din fericire, nu-mi aruncă nici măcar o ocheadă, or - astfel îmi pot și eu spune că n-a fost decât o rămășiță de film.

Spectre, cum îmi place să le denumesc, apariții (nu premoniții). Vise de ruperea inimii, certuri devastatoare cu mama, fără vreun câștig. Spatele gol, verișoara, pielea albă, topul din dantelă neagră, inadecvare.

Reviewing

 Mă simt, la răstimpuri, agasat că, citind câte o nouă carte ce mă prinde, imediat pornește în mintea mea și textul recenziei. În loc să mă bucur numai de lectură, să mă las în plata acesteia, fac un dublu efort intelectual, ce nu-s sigur că-i în serviciul lecturii, al plăcerii de a citi.

Vin lansat din spatele unei doamne care aștepta nesigură în capul zebrei, ca să treacă strada, și-i zic doar „haideți”, iar ea trece o dată cu mine - un necunoscut.

Vieața la țeară

 La sat, nu erau atâția copii - de vârsta mea, sau mai mari - predispuși/dispuși să te tragă-n piept în orice împrejurare. La țară, umbla repede vorba, iar oamenii alunecoși puteau fi „taxați” prin boicot și izolarea lor. Pe când la oraș, ticăloșia poate fi lesne disimulată în zgomotul general, în agitația sterilă, specific urbană.

Eram un copil lent (cumpăneam mult), loial, corect și timid - în satul meu -, comparat cu ceilalți băieți. Un mare câștig a fost acela că mi-au permis ei să stau și să mă vântur prin preajma lor - am mai văzut și auzit și eu una-alta. Și am experimentat.

Copil, am hălăduit fără restricții (!), destul de mult, de pe un deal pe altul. La 6, la 8, la 10 ani - n-am crescut închis în casă. Am dat foc, am inundat, construit baraj de-a latul pârâului, colibe secrete pe malul acestuia; am pușcat cu carbid, făcut propriul arc cu săgeți - știam să aleg bețele care zburau cât mai departe. Am avut și praștie (pe care n-am învățat niciodată s-o folosesc, plesnindu-mă mereu peste degete), am aruncat cu pietre, pătruns „prin efracție” în case și-n curți străine, fără știrea proprietarilor (cu sau fără ei înăuntru), pândit vecini pișându-se, furat mici obiecte, mușcat de câine, tăiat în ciob până la os, urcat în copaci (nu prea sus), tras mulți litri de apă din fântâna cu cumpănă din curtea noastră...

În ciuda tuturor celor enumerate mai sus, n-am devenit un dezghețat. Dar, fără îndoială, tot ele m-au fortificat, mi-au asigurat un strop în plus de anduranță, în contactul șocant cu orașul (Ineu) și cu răutatea lui străină și rece.

Toți anii

 Am rupt-o cu ei, așadar, imediat după BAC. Cu cei mai mulți. Nu fiindcă le-aș fi fost victimă, n-am de ce să pozez în asta. Pesemne că, după absolvire, i-am ignorat (fu mai mult un proces de ghosting decât o respingere) din cauză că atâția ani a trebuit să depun atâtea eforturi ca să rămân amuzantul-de-serviciu, simpatizabilul, exagerându-mi toate trăsăturile de clown - pentru a plăcea, pentru a nu fi dat la o parte și ca să nu mă mai simt un impostor, un intrus printre ei. Impostor - din clasa a 6-a încolo, până la terminarea liceului.

Cercul fără centru

 Mă întreb - cu toate că știu deja - dacă nu cumva prefăcătoria e dominanta lumii ăsteia, alături de răutatea înnăscută, ostilitatea, competitivitatea maniacală, sărită de pe fix - ucigașă a eului pur. Prefăcătoria-i grețoasă, mai ales atunci când plusează, depășind cerințele acceptabile ale conviețuirii sociale.

Simulăm empatie, regret, nostalgie. Simulăm că împărtășim cu tot prostul bucuriile sale, evenimentele „aparte” ale vieții sale patetice. Cu cât sunt, ori îi percepem, pe ceilalți mai sus-puși (rodul închipuirii noastre, piedestalul nemeritat pe care i-am așezat), cu cât suntem mai torturați de teama de a fi respinși de „cercurile” la care tânjim, cu atât mai mult ne scremem să ne prefacem mai bine.

Există culmi ale prefăcătoriei (precum aia necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, cum că ei ne vor exila din grup imediat ce nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.

Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul”; dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, n-am fi dat doi bani) - nu ne putem privi la lumină în oglinda conștiinței...

Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.

Alți ani de liceu

 Nu știu precis care-i povestea completă a prezenței mele în clasa aceea de liceu. O trecere. O, tempora! O contribuție episodică, dar intensă, formatoare. Un mod mai puțin aspru de a mă apropia de vârsta adultă, împreună cu niște străini.

În aceeași barcă, pentru câteva ore pe zi, în aceleași bănci. O strădanie cât mai creativă de a face cât mai suportabilă viața de licean. Dacă m-am „dăruit” așa n-a fost cu dezinteres, ci pentru a primi și de la ei, la rândul meu, ceea ce consideram eu că era pus deoparte pentru mine.

Mi-au fost dragi colegii, fiindcă reușiseră să mă înțeleagă, să-mi înțeleagă limbajul de scamator — iute, eliptic, aluziv + jocurile de cuvinte — chiar sfârșiserăm prin a vorbi aceeași limbă cu toții.

Inventam și-i provocam să inventeze. Să se încreadă în mințile lor, să lase din mâini grija inhibantei temeri de a se face de râs. 

Nu prin predici îi stârneam, ci prin exemplul propriu. Îmi ieșea să fiu molipsitor de coroziv. Răsuceam înțelesuri, răstălmăceam, chinuiam și mulgeam la sânge limba română. Nici o prostie nu era prea mare pentru a fi rostită cu glas tare. Sigur că nu era un proces dinainte gândit, n-aveam un plan ticluit, rațional, în sensul ăsta. Trebuia să-i transform puțin pe ei, încât să-mi pot găsi eu mai lesne locul și vocea în mijlocul lor.

Eu arbitram, deci, limbajul și atmosfera. Unii dintre ei erau cu strădania. Alții aveau, de asemenea, satira înnăscută. Puțini rămâneau în urmă.

Amintiri stârnite de parfumul senzual, psihotrop, al teilor.