Înserare, la Ineu

 Frumoase, totuși, orele înserării - la Ineu! - lucru care mi-e familiar și mă surprinde, totuși, de zeci de ani. Seara la țară nu anunță (ori nu seamănă cu) un sfârșit, ci promisiunea unei noi și proaspete zile de mâine. Sau începutul petrecerii.

Aici, la Ineu, am așteptat cu cea mai mare nerăbdare înserarea. Adunarea prietenilor, curent în priză, volum, sonor, muzică. Ieșirea în oraș - plimbare, afișare, discotecă. Turele cu bicicleta, în căutarea unui cunoscut. A zăcea, atârnând de grupuri care nu erau ale mele, în lipsă de altceva.

Penibil, dar frumos, nu?

Taur

 O zi ca (oricare) alta. Trec cu o repeziciune uimitoare - sunt aproape identice, monotone ca desfășurare „exterioară”. Doar stările ce mi se mai schimbă, cu câte un vârf, câte o cădere scurtă.

Viața chiar trece zi cu zi - constatare filosofică de 2 bani, dar cum aș fi putut s-o formulez altfel? Și de ce aș face-o?

Aș vrea (cu Buzzati)

 Simt nevoia să duc ceva la capăt. Ceva, orice. Până și rezolvarea unui detaliu de job m-ar bucura (și nu doar pentru că m-aș scăpa de el). O carte, o treabă oarecare (cum ar fi tunderea pomilor). Dar, în special, o carte! S-o termin cu bine pe asta a lui Buzzati, să-ncep alta și s-o devorez. Să scriu ceva, un adevăr nespus, care să aibă puterea să despice lumea-n bucăți.

„Aș vrea să vii la mine într-o seară de iarnă și, îmbrățișați în spatele ferestrelor, privind singurătatea străzilor întunecoase și reci, să ne amintim de iernile din povești, unde trăiam împreună fără să știm.”

          Dino Buzzati - Cele mai frumoase povestiri, Polirom, 2013

Cioran. Fratele meu

 „S-a pretins că a te accepta este condiția indispensabilă dacă vrei să produci, să /creezi/. Adevărul e tocmai pe dos. Tocmai fiindcă nu te accepți te așezi la lucru, te apleci asupra celorlalți și, mai ales, asupra ta, pentru a afla cine-i acest necunoscut întâlnit la tot pasul, care refuză să-și dezvăluie identitatea și de care nu te poți descotorosi decât atacându-i secretele, violându-le și profanându-le.”

                    E.M. Cioran - Caiete 

What's up, doc?

 Whatsapp a devenit un mediu propice pentru scursuri. Ce n-a mai încăput pe FB s-a mutat pe Wsapp, în speranța că acolo va găsi o tribună mai potrivită. SMS-ul a devenit un lux (niciodată pe deplin adoptat sau agreat în Românica) - e select, selectiv, aproape „elitist”. Oamenii fini își scriu sms-suri. Wsapp a fost cucerit de cei care nu mai au răbdare și simt nevoia să deverseze neascultați de nimeni. Dialogul surzilor: multă larmă, pe care nimeni n-o distinge, dar toată lumea își vede nestingherită de vorbărie, scopul fiind acela de a dovedi „urme de activitate”, nu contează ce faci, ce spui, important e să încerci să umpli vidul.

SMS îți scrie cineva care chiar are ce să-ți spună. Ceilalți sunt masați cu toții pe Wsapp, la îngrămădeală. Wsapp e surogatul grupului. Este simularea apropierii - și, de aia, Wsapp e o prelungire sau un extaz sec al Facebook, al Instagram.

M. Ivănescu - asurzitoare iscare (fragment)

Futere caritabilă

 Un bărbat frumos și penibil. Jalnic, dacă preferi. Un cerșetor de amor. N-ai cum să-l refuzi. Se gudură pe lângă tine până-l fuți din milă. După care, tot din milă, nu-l mai părăsești.

și eu, și mie...

 „În tinerețe, oriunde mă duceam, îmi plăcea să semăn dezordine. La dineuri, întâlniri, adunări literare, în medii intelectuale sau burgheze, peste tot produceam haos și agitație prin sarcasme sau provocări. Toate astea nu țineau, la drept vorbind, de o voință premeditată de scandal, ci de o isterie irepresibilă, de o sete de autodistrugere îndreptată spre exterior.” 

(E. M. Cioran, Caiete, Humanitas)

A mă gândi

 A gândi înseamnă a te admira (în oglinda gândului, în alcătuirea și „reușita” lui). Odată ce înveți să gândești (cărțile și unii mentori îți pun în mâini uneltele pentru asta), ai cam două căi de urmat: să faci o „carieră” din a gândi - pentru alții, pentru deliciul lor - și/sau să gândești doar pentru tine, pentru a-i da minții de lucru, sfârșind prin a-ți deveni autosuficient și a te admira gândind.

Admirația de sine pe care ți-o porți, observându-te în felul cum asociezi și legi un gând de altul, este una dintre fundăturile (=defensivele) ce dau apoi de furcă psihoterapiei, căreia îi este mult mai dificil să obțină progrese cu un campion al gândirii autoadmirative, care simulează inconștient autoanaliza, dar pierzându-se, de fapt, în înlănțuiri nesfârșite de raționamente deșertificate ce abia dacă ating suprafața problemelor.

O zi

 Ce dimineață frumoasă și proaspătă! Temperatura ei temperată. Numai bună să ieși afară, în fața scării, și să vorbești la telefonul mobil.

Aud, fără să vreau, mișcările vecinei în apartament. Își împarte timpul între evlavia cu care ascultă Radio Sf. Treime și, seara, predica rostită cu buzele necontenit umede ale lui Gâdea, pe Antena 3.

Amin

 Într-un vis, ce nu era al meu, am fost Amin. Pace, împăcare, postire. Iertare. Îndurare. Am fost binecuvântare trupească.

*

Nu am avut vreodată un interes pentru asiatice. Asia Mică, da. Orientul mijlociu, da. Mediterana, da. Și fetele dealului - mugurele, frunza, foșnetul. Fete cu nume masculine. Murdăria, praful, sudoarea.

Alternez calmul și îndemnurile la rațiune cu exemple personale de frenezie. Nevroticii „clasici” ca mine sunt primii (care le intuiesc, dar sunt și) cuprinși de tulburările veacului.

Slim. Leïla Slimani

 Un torent de acid este romanul În grădina căpcăunului, scris de Leïla Slimani. Nu mă interesează foarte mult valoarea literară, nici succesul la critică, atunci când dau peste cărțile mele cinice, neîndurătoare. În grădina... corodează totul în cale, ceea ce mă satisface pe deplin.

Femeile „literate”, care se adapă din și se scaldă în aerul rarefiat din preajma cărților, au o anumită aplecare înspre numele Nora. Numele ăsta, în accepțiunea lor, absoarbe în sine un soi de puritate de pizdă martirizată. O pizdă ce-ar râvni la te miri ce, dar care-și activează bujiile numai dacă-i spui povești corecte gramatical. Mustind de lirism, cu pule metaforizate vegetal...

Socializare selectivă

 Bineînțeles, mă ia tremoloul dinaintea unei zile de „birou”, neliniștea mocnită, fără alte manifestări detectabile decât o oarecare tendință de a ordona, preventiv, lucrurile din preajmă, un mai mare zel în toate cele, ducerea sforțată la capăt a unei cărți, liste „to do”, începerea altor cărți și aducerea lor mai aproape, pe noptieră, mai multe însemnări în caiet, ochi mai uscați, uit să clipesc din cauza anxietății, și apoi clipiri mai dese, litanii, mantre, mătănii interioare pentru a alunga gândul la ziua de mâine, neplăcerea de a merge într-acolo, unde se cere să-mi compun un rol, un alt chip, indigestia de a mă afla acolo...

Cărțile noi & proaste

/// SCHOPENHAUER: „Cărțile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. Și, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăți, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulație, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi.”

Nedragi

 Puțini îmi sunt dragi. Îi percep pe toți, radiografic, exact așa cum sunt și nu-mi place de nici unul. Prefer să-i ocolesc, să-i privesc de departe. Să-mi imaginez cum ar fi...

Umbrele lor, tristețile lor camuflate prost (ca să pară mereu niște învingători), felul cum simt să-și clameze „unicitatea”, mușcătura lor pasiv-agresivă, râsetul lor, mimica trădătoare, întunecarea ce li se lasă ca un văl peste ochi, nemulțumirile surâzătoare, traumele minimalizate în tabieturi, ticuri etc. Fixuri & fixații.

Probabil, de toate astea, plus alte câteva, mă tem că ar putea fi ghicite de ei și la mine. Destule motive cât să rămân acasă, în casă. Să evit, să fug, să mă bag sub pat, alături de omul meu negru, personal.

Mi-am cumpărat un hanorac. Nu sunt atât de funky. Stilul mi s-a făcut mai sobru în deceniul ăsta. Revoluția răsuflată. Revolta domesticită. M-am tot răsculat, până am obosit.