Spune tuturor te iubesc și poate că ți se va întoarce întreit, înzecit.
Spune tuturor neiubiților acel „te iubesc” și să nu te temi că ai putea greși, nu te teme de riscul că ai da, astfel, peste un înfometat de dragoste care te-ar putea crede pe cuvânt și căruia i-ai putea cădea cu tronc!
Aceeași escaladare, în mare măsură - aceiași pași greșiți, împingerea tensiunii în amonte, dinspre un umor acceptabil către ostilitate. Întrezăresc realitatea ca printr-un geam neglijent spălat, e bine, în caz contrar - aș fi fost mult mai atins. Să fii ca un om băut, dar nu încă euforic.
Am avut o vârstă (imposibil de tânără) când iubeam simpla trezire din fiecare dimineață și mă speria căderea în somn. Îmi părea că adormirea e o „mică moarte”, mă fura vieții, mă fura conștienței.
Ca, mai apoi, să se reverse asupra mea acele clipe în care te cuprinde o dorință nestăvilită de îmbrățișa lumea întreagă, de a-i declara iubire și de a o aduce pachet acasă la mine.
Sunt omul care nu îndură durata. Sunt sfredel, dar sunt și curtean, adulatorul care detestă adulația.
După mult circ și balansare interpersonală, mers pe sârmă și exces de curtoazie, mi se face scârbă și mă golesc de afecte.
Ca mai oricare pui al simulacrului comunist, am petrecut și eu mai mult timp cu părinții decât ar putea petrece orice copil din ziua de azi. A fost asta spre binele meu? Nu sunt convins, n-am nici o concluzie definitivă. A fost, fără îndoială, o grămadă de timp, mai îndelung ca al altora. Un record cronologic. De aici o fi provenind și angoasa de separare cu care m-am pricopsit? Predilecția de a suferi la nesfârșit, meditând, în loc să rup pisica (la care, de altfel, țin firesc de mult).
Când ne ascundem (după cuvinte), scopul ascunderii (de celălalt, în spatele frazelor eliptice, sibilinice) este ascunderea însăși. De fapt, o demonstrație de putere. Puterea ta asupra mea. A lui asupra ei. Dar, mai ales, a ei. Slăbiciunea mea, curiozitatea mea infantilă, nevoia de a ști, de a afla - toate parcă stârnesc (în celălalt) exercitarea abuzivă a acestei „puteri”. O putere gratuită - pentru că-i facilă, apăsată, șarjată, greu de trecut cu vederea.
Puterea ar fi cu adevărat putere dacă s-ar manifesta într-un mod discret, reținut, mai puțin evident, și nu atunci când este atât de ostentativă, atât de grosolană, pe alocuri. Nu puterea lui „pentru că pot”. Nu „pentru că o am (asupra ta).”
Să mă privesc în mintea ta ca în cea mai nemincinoasă dintre oglinzi.
Să fim ca acei oameni simpli care găsesc bucuria naivă a ceea ce au în comun, și - la urmă - are să-i unească.
Nu a minți trecerea timpului. A o umple. Dar tot un fel de minciună este și umplutura. Ce altceva ar putea să însemne să ai un dor greu (ori cu neputință) de împlinit și, ca să uiți că-l ai, să te amăgești ocupându-te cu altele, refugiindu-te în ocupații surogat, în ritualuri și manii, în desfigurări ale realității. În furii care, de multe ori, nu-s nici măcar ale mele, revărsări de care mă folosesc prompt pentru a-mi scurge propriile dejecții.
Suflet îndoit, pliat, harmonică. Suflet celular, ca un fagure, cu celulele strivite sau înfundate de presa ce stoarce mierea. Doar că nu-i nici o miere. Fluxul vieții curgând cu dificultate, înăbușit.
Să scrii ca să nu mori de tot, să scrii ca să nu-ți pui capăt vieții, să le îngădui unora (dragi sau nu) să aibă parte de tine prin scrisul tău, să ai și tu parte de ei, să înduri mai bine adunarea anilor, îndepărtarea tinereții, să scrii ca să trăiești mai multe vieți, să faci ceva cu talentul tău, să scrii ca să-l afli pe Dumnezeu, să primești iubirea la care atâta râvnești, precum și alții, la care tu ești orb, râvnesc la iubirea ta.
Dimineața, primele gânduri și emoții sunt mai întotdeauna negre ca noaptea. Am nevoie de eforturi deosebite, gemete și oftaturi, cu tot ritualul inutil a jurămintelor că o să-mi iau curând o vacanță, că o să-mi părăsesc jobul (ca să fac ce?) pentru a-mi regăsi liniștea, am nevoie de o cafea, de apă, pastila zilnică, mâncare multă la micul dejun, ca să mă stabilizez, să mă fac funcțional, bun de pus în funcțiune. În ficțiune.
Depresia apoasă și călduță - ca apa din calorifere în luna aprilie. Apoasă ca apa?... Stătută, suportabilă. O depresie alimentată automat - din sine și din toate amintirile prea plăcute sau prea urâte ale vieții.
Un cățel oarecare întâlnit pe stradă, un papuc purtat neglijent sau un pantof ce înnobilează chiar și cea mai nesemeață gleznă, o stradă sau un apus, felul cum „cade” lumina, a proba și a-mi cumpăra niște haine, a socoti banii rămași pentru restul lunii, a sta la rând, a deschide laptopul, a nu răspunde entuziast la un e-mail, ci fără nici un chef, multe altele - toate vin și mai pun câteva lemne verzi pe focul mocnit al depresiei.
Are o lentoare numai a ei, ce nu te împinge nicidecum spre hotărâri radicale.
Bună ar fi o zi în singurătate deplină, să stau trântit în pat, cu o carte-n mână, să scriu incontinent prostii din astea, să beau, să dorm!
Nu e o premieră, am mai trecut prin starea asta, toamna, primăvara - este similară dorului, se poate lesne confunda cu dorul, îl imită pe acesta foarte bine. Ai jura că-ți lipsește ceva fără de care n-ai putea face un pas mai departe, absența ce te încremenește, îți împotmolește capacitatea de a decide (ajungi de nu mai iei nici o decizie, ceea ce - până la urmă - este tot o decizie), îți influențează energia, umoarea.
O persoană poate fi doar umbra golurilor pietrificate din ființa ta.
Înclin să cred că acest sentiment al absenței este, în realitate, un dor de mine însumi - de o vârstă probabil idealizată, dintre cele prin care am trecut, pe care le-am împlinit. Dor de mine. Dor de timp. Dor de o vârstă anume.
Persoanele dragi sunt chipuri alipite anumitor vârste ale noastre. Dau pagina, la vârsta următoare (sau precedentă), acolo stă atașat un chip (sau mai multe).
Persoane și goluri. Contururi decupate, în care niște caractere străine (ni) se potrivesc - câteodată perfect! Piese lipsă din noi înșine. Incompletudine.
