„După cum am explicat mai înainte, bebelușul se iubește (pe sine n.m.) în funcție de modul în care îl iubește mama lui. Mai târziu, copilul se respectă potrivit modului în care îl respectă tatăl lui. Acesta îi conferă valoarea, locul lui în societate.
Mulți pacienți se considerau nuli, incapabili, lipsiți de orice potențial și sufereau eșecuri la rând pentru că fuseseră ignorați, criticați sau dominați de tații lor.”
___________
*Chantal Rialland, ed. Philobia
Sunt nedormit, cu ochii înfundați în orbite, se vede pe mine oboseala, pe tenul tern, în ciuda ținutei „tinerești” pe care am arborat-o astăzi.
Demonul și ocaziile de a păcătui, ocaziile ratate de a păcătui și regretul aferent - la inventarul de final de viață.
Un serial, câteva pagini de carte și somn - iată marele plan ce rămâne mereu nerespectat, în fiecare seară a săptămânii. Nu mă țin niciodată de el. De-aș fi mai atent cu mine însumi, m-aș duce să mă culc în seara asta la 22:00.
Am avut un vis, unul revelator și limpede, fabricat special ca să devină o hotărâre. Și poate c-ar fi devenit, dacă n-aș fi întrezărit în spatele lui teama de abandon.
Te legi de bunăvoie de cineva, ca să te asiguri că nu-l pierzi. Ca și cum a avea pe cineva prin metoda unei tranzacții ordinare ca asta (mă leg, ca să nu te pierd) ar putea fi socotit un „câștig” moral! A păstra pe cineva captiv în colivia de aur numai pentru folosința proprie să fie, oare, un câștig? Poți, apoi, trăi liniștit cu gândul ăsta? Cum că celălalt stă (rămâne) cu tine doar fiindcă, la o cotitură a vieții, l-ai stupefiat cu mare talent?
