Unii oameni preferă să-și încheie socoteala cu visele, odată pentru totdeauna. După ce-au visat câteva dintre cele răscolitoare, de le-au întors niște zile pe dos, mulți decid comod că visele sunt complet idioate și fără sens, încetând să le mai acorde atenție (sperând că, astfel, ele dispar?).
Etichetarea visării ca ținând de domeniul idioțeniei este în sine o tehnică de apărare (prin denigrare). Nu e foarte limpede de ce anume ne apărăm. De noi înșine, pesemne. De un prea înalt nivel al conștiinței?
Ca să nu închei însemnarea de față fără cuvenita catalogare, o să adaug că persoane care fac parte din două zone extreme, antagonice, refuză posibilul rol de mesager (psihosomatic sau divin) al visului: habotnicii religioși și agnosticii, ăștia din urmă oricum predispuși să considere că toate fenomenele din noi & dimprejur trebuie să aibă o strâmtă explicație logică (științifică). Iar religioșii se tem de-a dreptul de vise: cum toate imaginile și “faptele” acelea sunt născocite de mintea proprie, e mai dificil să te disociezi de ele și să le pui, facil, pe seama diavolului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu