Orbitor. Dragul meu turnător

Cer doar atât de la Liiceanu, Cărtărescu (săracu' Cărtărescu, bietul de el, om sensibil), Patapievici și Mihăieș (pe ceilalți am să încerc să-i uit - cum ar fi, de exemplu, Ioan T. Morar, T.R.U.): să nască dimpreună un volum colectiv, intitulat tot Dragul meu turnător, eventual Dragul meu turnător 2, în cuprinsul căruia să-și recunoască neghiobia de a-l fi susținut orbește pe Băsescu și nu doar susținut, ci și făcut zid de trupuri & minți în jurul lui (omițând cu bună știință să-i taxeze derapajele), iar unii - adulat în public.

După care, pe câțiva dintre ei promit că voi continua să-i citesc cu pasiune și nu o să-i evit sau să-i citesc cu greață, ca acum. Mi-s dragi, mai ales că alții n-avem!

Nu poți ține, senin, conferințe despre etică, morală și efectele perverse ale corectitudinii politice câtă vreme tu târăști după tine, atârnând de gleznă, tot nerezolvată, „problema Băsescu”. Nu te-ai dezis de el nici în ultimul ceas, nu ți-ai pus cenușă-n cap (pentru că tu, ca intelectual de seamă al țării, ca model al meu și-al altor generații, nu se cădea să ai parti pris-uri fățișe, ci să fi făcut ceea ce se așteaptă îndeobște de la un intelectual - să-ți fi păstrat vigilența și spiritul critic, fiind un suporter cel mult discret, selectiv, nu idolatrizând, nu tolerând prin omisiune conștientă grosolăniile flagrante ale Băsescului).

Refuz să cred că sus-numiții au trecut simultan prin niște ani de prostire în grup, de halucinație fără leac. Sunt cu toții prea inteligenți, prea perspicace, prea capabili ca să nu-și fi dat seama dintru început cine le era Băsescu (adică, mi-am dat seama până și eu - un anonim). Mai ales că i se gudurau adesea prin preajmă și, presupun, se alegeau cu firmituri de la „masa” lui. Așa că nu e vorba de nici o prostire, de nici o halucinație și de nici o rătăcire temporară a minții. L-au sprijinit în deplină cunoștință de cauză, cu sau fără beneficii materiale.

Susținerea asta necondiționată și deplin conștientă pe care i-au acordat-o lui Petrov îi împiedică acum (pe lângă ego-ul lor disproporționat) să scrie acest text mult-așteptat de mine, această dezicere atât de necesară: m-am înșelat, am fost orbit, am greșit - o nerozie de bătrânețe.

După care vom putea continua împreună, va putea din nou să conteze, cum e și firesc, valoarea lor ca scriitori și nu înhăitarea - la o vârstă răscoaptă - cu un coate-goale, un nedomn, mare simulant anticomunist, și prefăcut reformator al statului. Omul ăsta n-a crezut nici măcar în propriile reforme (multe de-un real succes, ca dovadă - cele din justiție s-au întors și contra lui)! Toate gesturile sale politice răsunătoare au fost numai niște monede coclite cu care și-a negociat păstrarea puterii (inclusiv prin cauționarea acesteia de niște intelectuali de marcă).

Băsescu a fost un excelent absorbant de idei (ale altora) pe care se pricepea de minune să le reîmpacheteze și să le fluture apoi ca pe niște convingeri proprii.

Pornind de la Valéry, Humanitas/2006

Livius Ciorcârlie

Ridul cu aur - auridul

Femeile refuză în feluri diferite să îmbătrânească. Îmi provoacă greață cele care se căptușesc cu aur. Și încep să zăngăne.

Blonde, părul ars - zăngănitoare. Helancă, lanțul de aur peste helancă. Ridurile de pe gât trebuie ascunse. Atenția, distrasă cu bijuterii.

Despre bărbați, altădată.

Glorie contagioasă

Moartea unui scriitor ajută lecturii. A te apuca de un Doctorow imediat ce a murit (înainte, nu prea erai curios) este și un gest de automăgulire. Trecând peste obișnuita curiozitate voyeuristică (specifică babelor cărora nu le scapă nici o înmormântare).

E un elogiu adus propriului ego a te apuca, subit, să citești un scriitor proaspăt (de care tocmai ai aflat că a) decedat. E ca și cum ai lua o mușcătură considerabilă din contemporaneitatea cu el, sperând că ai să te molipsești de faima lui.

Ai crede că ești, dintr-o dată, părtaș la celebritatea lui, care se datorează în parte și faptului că, un timp, viețile voastre au fost paralele. V-ați înfruptat de la aceeași sursă a celebrității: epoca în care ați fost contemporani. Mica diferență este aceea că, în cazul lui, epoca a fertilizat talentul. Tu ai rămas un (cititor) anonim.

Mă apuc, tardiv, de Doctorow - Ragtime ca, într-un mic acces megaloman, să-mi aduc un elogiu.

Vânătoare de noapte

Instalația nocturnă mă arată (cum sunt) hăituit de femeia devoratoare. Vânătoarea pe tăcute. Mă urmărește cu păru-n ochi, mută, învinuind. Conștiința și vinovăția mea bărnace. Caută să strice ori să indice un (fals) echilibru. Demască. Dacă-l treci în paranteze, în sezonul cald, falsul va evada deîndată dintre ele.

Descriere. Părul - auriu, scurt, ondulat cu fierul. Pielea - albă, un luciu selenar, reavănumed - rece și ademenitoare. Talpa piciorului stâng i se odihnește leneșă, dar în alertă, pe șezutul scaunului, ridicată nonșalant, grație genunchiului îndoit, curat, neted, plesnind. Sandale cu fir sclipicios, degetele expuse în toată goliciunea lor. Talpa subțire a sandalei se-ndoaie sub presiunea piciorului arcuit, coapsa cealaltă simte vecinătatea răcoroasă a degetelor desfrânate. Părul - ondulat, tuns scurt, două șuvițe nedrepte îi încadrează și-i depășesc bărbia.

Fața din profil zâmbește cald, a frâu liber, genunchiul stâng stă să plesnească. E ca acasă. Timpul îngheață. Ne oprim, fixăm instantaneul pe hârtie fotografică. Îl ardem intim, să dureze și să doară întins, mocnit.

Irina Negrea

M-a iritat ceva indicibil, subteran, la traducerea făcută de Irina Negrea romanului Cronicarul sportiv de Richard Ford. Am citit atâtea cărți traduse antipatic sau stângaci, încât nici n-am îndoieli - știu că nu mă înșală simțul limbii.

Apoi au venit greșelile: “să nu fi un calvinist convins”; “poți învăța cum să nu fi cinic”. Exemplele astea sunt doar două dintre mai multele pe care nu credeam că e cazul să le inventariez (la primul, mă gândeam că e o scăpate de tipar). Pe al doilea, l-am “corectat”, pedant, cu stiloul, adăugând pe pagină un i. Mai târziu, m-am surprins deja dorindu-mi să fi știut mai bine engleza și să nu mă mai fi bazat pe Irina Negrea, citindu-l pe Ford în original.

Apropos, Andreea Răsuceanu a fost redactorul acestui volum. Cu numele, cel puțin. Nu cred că mai verifică cineva, pe bune, textul la editură. Se bazează în întregime pe traducător.

Câteva zeci de pagini rămase de citit. N-o să mai arunc acum cartea de pereți.

Dar dacă mai văd o dată, într-o altă traducere, rahat în loc de căcat și regulat în loc de futut, în contexte cat se poate de impudice, inechivoce, o să încep să distrug cărți. Chiar dacă, să admitem, a tradus screw prin regulat, cine pizdele mă-sii mai folosește verbul ăsta în România de azi? Ăsta e un eufemism de rumeguș de pe vremea ceaușismului. N-am nici un coleg sau prieten care să fi apelat vreodată la a regula în loc de a și-o trage, a și-o pune, a se fute. Asta cu regulatul e o soluție comodă, de traducător livresc, neieșit în lume.

Nocturne de zi

Ies fetele - pășind ca și când or fi știind ele ceva ce eu nu știu despre lume & viață - tocmai și-au tras-o cu soarele pentru ultima oară anul ăsta. O complicitate, între ele și soare, pe care bărbatul n-are cum s-o pătrundă vreodată cu înțelegerea lui cubică, rectangulară. Când nu-și pot apropria asemenea complicități senzuale, bărbaților nu le mai rămâne decât să înțeleagă. Între bărbați și trăirea autentică se interpune obsesia lor de a înțelege.

Un raționament uscat, un dans al cuvintelor potrivite, rareori un dans sălbatic al cuvintelor. Poate doar un menuet al cuvintelor. Gesticulație verbală, polizată până la secătuire. Schimbarea direcției frazei, odată cu bătaia din palme. Bărbatul înțelege, demontează mecanic în mintea lui sărăcită de emoții cârdășia dintre soare și trupul femeiesc.

Nonșalant întinse, expunerea tăcută, blândă, pisicoasă. Baia de soare. Timp în care bărbatul se foiește, răstoarnă, strică. Raționează. La extremă, se alintă pentru a cerși îndurare. Cercul rămâne închis. Femeia & soarele. Bărbatul, în afara lui. Pielea ei și binecuvântarea. Graiul umbrelor și-al luminilor ce auresc.

Un deget curios apasă. Mii de raze slobozite din epidermă țâșnind în toate părțile. Eliberat, soarele fuge înapoi în soare. Soarele, reîntregindu-se din mii de trupuri coapte. Trupuri plesnind de-o sănătate pură, ce nu durează. Trupuri care acum se împlinesc - când încep să și decadă.

Trupuri ce cad pe călcâie. Pernițele călcâielor înghit tăcute micul seism al pasului.

Parfut de mei

Sunt Milica, mama lui, noi râdem la auzul numelui, el doar își lăbărțează stânjenit ditamai gura. Are o mutră de cauciuc; zeflemitor ca orice fiu de ofițer bețiv, e neam de gâscă.

Mirosul teilor zăbovind în perii nasului, Milica râde, noi râdem, oftaturile și bubuitul regăsit al inimii, un stil de viață la care, sunt convins, am dreptul. Ordinea mea. Mersul meu.

Calc strada pe mijlocul roților, ocolesc autostrada furnicilor, mă confrunt cu șoferii mașinilor morocănoase ce mă depășesc pufnind pe tobă, accelerând în vid supărate că le-am stat în cale trei secunde prețioase.

E toamna verii, cad haine, cresc degete, se coace molcom pielea și exclam. Soarele și-o trage cu carnea și naște epiderma. De la plajă către casă, fetele pășesc în acel fel, ca dup-o înghesuială bună. Soarele le-a futut tandru, strivindu-le în stâmtoarea propriei pieli. Onomastica zilei de naștere: Milica. Usturoi de mujdei. Dar totuși. La modul că. Pe undeva - era să uit. Plăcintă de meri. Dă un sms. Și dă zăpada. Unele. Marea majoritate. Mi s-a luat.

De departe, prefer neliniștea energizantă trezită-n mine de vară, cu tot concertul de simțiri contrarii, copleșitoare. Oboseala - hipersenzualitatea cu care niciodată n-am prea știut ce să fac.

Nu rup nici o singură floare, le poftesc înăuntru luând chipul miresmei să intre-n casă și-n paginile însetate de mine ale cărților, în țesutul plantelor de apartament care nu sunt tei.

Cartea parabolelor, Per Olov Enquist

„Ca și cum natura adevărată a dragostei era să pătrunzi în celălalt și să-l umpli.” 

„Fiecare gând la păcat era pătrunzător, ca încrustat cu un cui, că păcatul lor avea s-o arunce în focul veșnic sau s-o frigă în ulei încins - simțise asta în multe feluri, dar tot timpul tulburător și nedureros și o făcea să se simtă vie.” 

„Asta era cel mai ciudat. Era ca și cum păcatul cel mare o făcea să simtă că trăiește.”

(Trad. Daniela Ionescu)