Teroare

Străzi pustii, oraș părăsit. Țipete surde, nu neapărat de extaz. O lume de la care singur mi-am oprit accesul. Nu mai poți reveni decât printr-o revoluție și-o reformă lutherană. Termidor. Teroare.

Acumoriniciodată

Un bărbat „bine”, care emana bărbăție prin toți porii, bronzat și hotărât, cu gesturi sigure, mă invită să-l ajut să planteze răsaduri. E tata.

Rămășiță afectivă a unei isprăvi reale? De pe vremea când, la D., ei luaseră hotărârea să se ocupe de grădinărit. Pentru uz propriu, ca să nu mai depindă de marfa altora.

Putere și siguranță îmi inspiră prezența sa în vis. Abandonez cu-o ușoară (și normală) neplăcere ceea ce făceam în acea clipă - obișnuita mea aversiune față de munca fizică impusă -, și mă alătur lui. Plantăm ardei, poate dintre cei iuți.

C. G. Jung (Analiza viselor): „Visele sunt minunate. Se opresc exact acolo unde un mare artist ar întrerupe povestea.”

Presimțiri despre tatăl. Note de lectură

Presimțirile mele sunt însoțite adesea de o neliniște energetică, senzația unei așteptări în gol plină de speranță - un antidot ori contrabalans, pesemne, pentru cele ce urmează să se petreacă. Anticiparea asta, totuși, nu mă ajută cu nimic când ce e de întâmplat se întâmplă, finalmente. Antidotul e neputincios. Pare că mai degrabă mă „frăgezește” pentru lovitura în plin.

De m-aș obișnui cu gândul că un Jurnal ca ăsta al lui Gide se citește în ritm molcom, pe întinderi mari de timp. Să nu mai simt urgența prostească de a-l termina, să păstrez pornirea aia pentru romane.

Lașitatea mea e atractivă pentru alte lașități din jur, le stârnește, le magnetizează, le face să devină manifeste. Unele persoane tind (tânjesc?) să-mi semene. Ceea ce pe mine mă alertează, mă trezește, mă împinge să iau atitudine, să critic, să dezaprob, subit mobilizat!

”Tatăl țăran era un tiran, dar era un tată. Tatăl muncitor de astăzi e un cretin care stă în fața televizorului.” (L. Zoja - Tatăl)

Tatăl spiritual îți spune ce să faci, vorbind despre dreptate, nu numai ce să nu faci - ca un tată strict autoritar.

Dispariția componentei de putere din instituția paternă lasă locul, cu toate astea, relației cu copilul (ce înainte avea de suferit).

O lume în continuă nevoie de autoritate (spirituală), menită să mai îndulcească puțin relația eu - supraeu. În același timp, autorității paterne continuă să-i fugă terenul de sub picioare.

Ridicarea în aer a copilului - la romani - simbolul nașterii psihice a fiului ca fiu și a tatălui ca tată.

„Tatăl a conceput fizic, dar psihic n-a fost botezat în apa tatălui.”

Veniți de luați!

Sfârșitul lent al luminii. Miezul verii.

Jung: „Credința nu înseamnă nimic altceva decât o dorință de a crede, un fel de așteptare.”

Odată, am salvat, ascuns sub cojoc, un pui de căprioară. Pe loc l-am botezat și i-am zis Proțap. Avea să crească țanțoș și spătos.

Încerc de câteva zile să găsesc o formulare fericită pentru un gând despre iubirea de sine. Gândul a venit peste mine într-un moment nepotrivit. Nu l-am notat. Ideea păruse gata șlefuită, gata de folosit, o sclipire dintre cele rare. Un spirit. Concis, aforistic. Cum îmi place.

De atunci, am trimis-o unor oameni așa neisprăvită cum era, fără nici un ecou, însă. Era, de fapt, o poruncă inconfortabilă: iubește-te pe tine însuți așa cum ți-ai iubi aproapele. Iubirea de aproape fără iubire de sine e un alt nume de ocoliș dat dependenței.

Nu putem transfera iubirea de sine în contul altcuiva - e(motional)-banking. Cine nu se iubește pe sine îl iubește pe celălalt cu deznădejde. Combină ambele porții de iubire într-una singură: nebună, proiectivă, deznădăjduită pentru aproapele clipei.

Glamour

Încet-încet, pantalonii cu talie & buci alungite până la țâțe (shape-wear) sunt ajunși din urmă de cei cu talie joasă, ce revin, slavă Domnului!, în moda feminină.

În sfârșit, femeile nu vor mai arăta ca niște vaze, cu 20 cm de trunchi și restul - corcitură între sirenă, crococodil și piedestal. 

Talia se va „opri” la locul ei sau va începe acolo unde a dat natura să-nceapă, și nu falsificată de un croi. Așadar, sper să dispară rapid pantalonii cu sutien! Ori sutienul cu craci, dacă preferați... Și fustele cu burtieră.

Atâta doar că româncele - dacă tot au dat banii pe o garderobă întreagă croită după moda lu’ pește - nu se vor da bătute cu ușurință. 

Tot așa cum nu se îndură românca generică să renunțe la haina cu blăniță nici în luna mai. Sau la blăniță, punct.

În felul ăsta, pantalonii cu talie joasă vor face dreptate persoanelor care arată cât de cât bine, fără artificii vestimentare. În prezent, ăștia cu talie înaltă fac ca toată femeimea care-i poartă s-arate ca niște origami, o colecție de titireze umblătoare, clepsidre fără nisip în ele.

Moartea pasiunii (mele, cel puțin) - talia înaltă. Democratizarea urâtului. Comunismul bucilor lungi. Niște „love handles” discrete, dar vizibile, deasupra taliei n-au ucis pe nimeni iremediabil! Au contraire.