Presimțirile mele sunt însoțite adesea de o neliniște energetică, senzația unei așteptări în gol plină de speranță - un antidot ori contrabalans, pesemne, pentru cele ce urmează să se petreacă. Anticiparea asta, totuși, nu mă ajută cu nimic când ce e de întâmplat se întâmplă, finalmente. Antidotul e neputincios. Pare că mai degrabă mă „frăgezește” pentru lovitura în plin.
De m-aș obișnui cu gândul că un Jurnal ca ăsta al lui Gide se citește în ritm molcom, pe întinderi mari de timp. Să nu mai simt urgența prostească de a-l termina, să păstrez pornirea aia pentru romane.
Lașitatea mea e atractivă pentru alte lașități din jur, le stârnește, le magnetizează, le face să devină manifeste. Unele persoane tind (tânjesc?) să-mi semene. Ceea ce pe mine mă alertează, mă trezește, mă împinge să iau atitudine, să critic, să dezaprob, subit mobilizat!
”Tatăl țăran era un tiran, dar era un tată. Tatăl muncitor de astăzi e un cretin care stă în fața televizorului.” (L. Zoja - Tatăl)
Tatăl spiritual îți spune ce să faci, vorbind despre dreptate, nu numai ce să nu faci - ca un tată strict autoritar.
Dispariția componentei de putere din instituția paternă lasă locul, cu toate astea, relației cu copilul (ce înainte avea de suferit).
O lume în continuă nevoie de autoritate (spirituală), menită să mai îndulcească puțin relația eu - supraeu. În același timp, autorității paterne continuă să-i fugă terenul de sub picioare.
Ridicarea în aer a copilului - la romani - simbolul nașterii psihice a fiului ca fiu și a tatălui ca tată.
„Tatăl a conceput fizic, dar psihic n-a fost botezat în apa tatălui.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu