„Geniul freudian a înțeles că orice discurs prezent se adresează și persoanelor din trecut.” (Jean Cournut)
„Totuși, sunt convins că, într-un anume mod magic și fatidic, Lolita a început cu Annabel.” (V. Nabokov + cele citate mai jos)
„...iar fetița aceea cu trup bronzat și limbă fierbinte m-a obsedat de atunci în permanență, până când în cele din urmă, după douăzeci și patru de ani am rupt vraja și am reîncarnat-o pe Annabel în altă fată.”
„Unele fete între nouă și paisprezece ani își dezvăluie în fața unor peregrini fascinați, de două sau de mai multe ori în vârstă decât ele, adevărata lor natură, care nu este umană, ci nimfică (adică demoniacă). Îmi permit să le spun nimfete acestor ființe alese.”
Profesorul nimfolent irosește pagini întregi de justificări livrești (apelând la mitologie sau la antropologie) pentru atracția lui față de nimfetele 9-14. De la Vergiliu, care a cântat „nimfeta”, până la căsătoria prepuberă practicată în unele provincii din India (unele = multe).
„Lăsați-le să se joace veșnic în juru-mi. Și să nu se facă niciodată mari.”
„Era (d-na Haze), fără îndoială, dintre acele femei ale căror cuvinte lustruite pot reflecta influența unui cerc de lectură sau de bridge sau orice alt formalism ucigător, însă niciodată sufletul lor.”
Lolita își va eclipsa prototipul.
„...amestecul dintre inocența visătoare și tandră și un soi de vulgaritate stranie.”
Pregătită de Hollywood pentru a se dărui (a se lăsa posedată). „Cititoare asiduă a revistelor de cinema, expertă în detalii filmate cu încetinitorul, cu mișcări de vis.”
Maică-sa: „Vedeți, ea se consideră starletă; eu cred că e o copilă zănatică, sănătoasă, absolut obișnuită.”
Cinema: „Lolita mea, care era pe jumătate în mașină și se pregătea să tragă portiera, a coborât geamul, a făcut cu mâna un semn de adio spre Louise și spre plopi (nu avea să-i mai vadă niciodată) și a întrerupt mișcarea sorții; s-a uitat în sus - și s-a năpustit din nou în casă...”
„...era întotdeauna ciudat de neatentă sau lipsită de rușine sau și una, și alta în ceea ce privește expunerea picioarelor.”
Humbert: „...fidel noțiunilor despre ceea ce ar trebui să fie fetele de doisprezece ani.”
Moralistul Humbert ocolea cu precauție chestiunea controversată a purității (neîntinării) Lolitei; pedagogul escroc Humbert construise imaginea unei Dolly visătoare, în „latență”, captivă în anticamera adolescenței; senzualul ce sălășluia în Humbert intuiește & acceptă încetișor ideea ca „prada lui” să fi cunoscut deja perversiunea.
Citesc Lolita cu strângere de inimă, ca pe un thriller (ceea ce romanul ăsta nu e, bineînțeles). Nu pot lăsa-n voie frâiele lecturii și mi-e teamă să mă apropii de momentul când nimfeta îl va înșela (căci toată prima parte a cărții insinuează ticălos clipa aceea). E prea mult de îndurat: o nimfetă sexualizată precoce, atașată pentru o vreme de acest cvadragenar, să sfârșească prin a-l înșela, ca orice cocotă însetată de sex și aventură. E foarte dificil pentru cititorul cvadragenar (care sunt eu) să integreze o atare derivă a lucrurilor... Ceea ce e prea copleșitor și nu putem asimila transformăm iute în mit, pietrificăm.
„Iar eu m-am gândit că aceste fâșnețe uită totul, în vreme ce noi, bărbații îndrăgostiți, păstrăm cu sfințenie fiecare fărâmă din nimfetismul lor.”
