Această poveste*

“Eu refuz să cred în Istorie. Istoria este o iluzie optică. Sunt treburi ale celor puțini, vândute ca și cum ar fi fost viața tuturor. Dar nu e deloc adevărat. Este numai treaba lor. 

Ceea ce ar trebui să facem, în fața Istoriei, este să nu participăm. E ideea lor că ar trebui să participăm. Au nevoie ca noi să interpretăm pe scenă rolul nebuniei lor.”
_________
*Alessandro Baricco - Această poveste, Humanitas, 2018, trad. Mara Chirițescu & Cerasela Barbone

Fotopoezie de P. Stoica

Petre Stoica* - cules de M. Chivu

Citesc poemele timișeanului Petre Stoica, în “culegerea” lui Marius Chivu. Și mă enervez. Lăudabilă inițiativa de recuperare și repunere în circulație a operei lui Stoica, nimic de zis. Însă nu-s multe poeziile care să nu fi fost tipărite cu greșeli de literă. Litere-n plus, litere-n minus, litere schimbate cu alte litere. E.g.:

“Caii galopează spre mine,

se adună înspumați

la poartă poemului.”

Ar fi fost poarta poemului..., așa cum apare mai spre final:

“Stau la poarta poemului.”

În poezie, o astfel de eroare contează enorm. Face cât un vers întreg scris greșit. Alterează iremediabil înțelesul. Trag nădejde că nu Chivu a redactat-corectat textele, deși el făcând selecția din mai multe volume (unele, ediții rare) mai mult ca sigur că le-a și transcris în format electronic pentru editură. E.g.:

“apar bărci roșii în cari

că ască (!) lei cu boturi de foc”

Mici neglijențe de acest fel am găsit de curând și în Rock Springs, tradusă de același (tălmăcirea lui nu m-a dat deloc pe spate). Fraza lui Ford e limpede, nu prea difici de urmărit, doar norul fumului de marijuana te-ar putea face să scapi punctuația din mână sau să traduci smart ass prin “cur deștept”...

Ca să fiu cinstit, toate volumele de la Black Button sunt “viciate” de typos. Par date tiparului de urgență, orbește. În ciuda “condițiilor grafice deosebite” și a stilului minimalist în care apar (de altfel, pe gustul meu!).

_______

* Petre Stoica, Singurătatea noblețele ei, ed. Cartier

2666

Crimele în serie descrise în volumul al doilea al romanului 2666 (Bolaño, Univers) au terminat prin a mă plictisi și a-mi pierde masiv din atenție și interes. Cel mai probabil, mă voi strădui să duc lectura la final (mai am un volum, fără ăsta), ca omagiu pentru autor, dar n-o recomand decât celor cu aplecări masochiste. Sunt sigur că e un “sacrilegiu” ce scriu eu aici, însă este un sacrilegiu cinstit. Senzorii mei de cititor înverșunat cam atât îmi spun despre această masivă operă.

Prin comparație, Detectivii sălbatici (de același) e un roman pe care l-am devorat. La fel, toate volumele lui de povestiri apărute la noi. O fi aici vreo tehnică ascunsă care îmi scapă, o fi stilul, or fi decupajele ca din ziare, aruncate (raportate) așa de-a valma fără o legătură sau logică aparentă. Oboseala creierului, condiționat să încerce să rețină (inutil) atâtea nume de personaje și detaliile criminalistice... Nerăbdarea mea. În orice caz, nu este pentru mine. Totuși, începuse promițător. Partea eseistică (zisă și “a criticilor”) mă prinsese.

Gropi de gunoi ilegale, femei fără identitate & fără origini - victime ale unui asasin sistematic, aproape tipicar.

Citesc ca prin vis. Câte un pasaj îmi deschide larg ochii, literatură! - îmi zic, după care cad iarăși în somnolență și număr fără chef paginile rămase până la final.

Bănuiesc că se află ceva semnificativ, ascuns printre rânduri, depășind capacitatea mea actuală de percepție, dincolo de relatarea de proces-verbal a unei serii de crime & hipnotica înșiruire de noi și noi personaje. Dar eu, unul, nu m-am prins. Și promit că am citit cu aleasă considerațiunea, al dvs...

Iubești, pentru că

Iubești, pentru a fi sigur. Iubești pentru a fi sigur că celălalt te iubește (ori te va iubi) mereu. Nici un fel de a iubi nu este sută la sută dezinteresat. Nici măcar iubirea maternă, pentru care n-aveam până de curând decât cuvinte de slavă.

Toate iubirile au în spatele lor un scop, un mobil (un telefon mobil), o (enormă cantitate de) așteptare. Dorința de ramburs. Și pregătirea pentru a fi cumplit de dezamăgit, ascunsă simbiotic în procesul iubirii.

Cu toate că a rămâne imită vag, în oarece măsură, permanența și dă impresia de durabilitate, de nesfârșire, nimeni nu se poate păcăli întru totul, ca atare instabilitatea rămâne unicul adevăr, unica bogăție, iar conștientizarea acesteia - aproape un câștig.

A rămâne nu permanentizează nimic altceva decât iluzia permanenței.

Că stau eu nemișcat nu antrenează întreaga lume în nemișcarea mea. Timpul, viața, lumea - curg, se scurg.

Dorul. A-ți fi dor de cineva pe care-l poți avea oricând îmbogățește suferința, înfrumusețând-o, dă rost trecerii zilelor. Dorul după ceea ce n-ai avut nicicând sau a dispărut pe veci, însă, otrăvește clipele.

Toamna e aici, în ciuda gradelor. E o stare de suflet toamna. Te cuprinde, de-o lași să-ți pătrundă în oase. Toamna e absența unui plan, altul decât acela de a aduna și-a adăposti roadele pentru a fi, la urmă, consumate cât ține frigul.

Poem

Peste acest nisip

Pustiu imens și înfricoșător,

În loc de boabe de nisip

Stau unul lîngă altul milioane de oameni

Care au toți același chip.

Peste acest nisip trece din cînd în cînd

Cîte-o cămilă foarte mare

Care o ia de cîteva ori pe cocoașă

Și-apoi dispare.

Pustiu imens și înfricoșător,

Dacă ar rătăci în el neîncetat

Vreme de patruzeci de ani

Nici un popor n-ar putea fi salvat.

Ileana MĂLĂNCIOU - Urcarea muntelui, ed. Corint, 2007