Crimele în serie descrise în volumul al doilea al romanului 2666 (Bolaño, Univers) au terminat prin a mă plictisi și a-mi pierde masiv din atenție și interes. Cel mai probabil, mă voi strădui să duc lectura la final (mai am un volum, fără ăsta), ca omagiu pentru autor, dar n-o recomand decât celor cu aplecări masochiste. Sunt sigur că e un “sacrilegiu” ce scriu eu aici, însă este un sacrilegiu cinstit. Senzorii mei de cititor înverșunat cam atât îmi spun despre această masivă operă.
Prin comparație, Detectivii sălbatici (de același) e un roman pe care l-am devorat. La fel, toate volumele lui de povestiri apărute la noi. O fi aici vreo tehnică ascunsă care îmi scapă, o fi stilul, or fi decupajele ca din ziare, aruncate (raportate) așa de-a valma fără o legătură sau logică aparentă. Oboseala creierului, condiționat să încerce să rețină (inutil) atâtea nume de personaje și detaliile criminalistice... Nerăbdarea mea. În orice caz, nu este pentru mine. Totuși, începuse promițător. Partea eseistică (zisă și “a criticilor”) mă prinsese.
Gropi de gunoi ilegale, femei fără identitate & fără origini - victime ale unui asasin sistematic, aproape tipicar.
Citesc ca prin vis. Câte un pasaj îmi deschide larg ochii, literatură! - îmi zic, după care cad iarăși în somnolență și număr fără chef paginile rămase până la final.
Bănuiesc că se află ceva semnificativ, ascuns printre rânduri, depășind capacitatea mea actuală de percepție, dincolo de relatarea de proces-verbal a unei serii de crime & hipnotica înșiruire de noi și noi personaje. Dar eu, unul, nu m-am prins. Și promit că am citit cu aleasă considerațiunea, al dvs...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu