„Dezemotificarea”

Scenă din L'Amant de Jean-Jacques Annaud

Palma, mai rece decât frigul de afară. Căptușeala palmei prin care circulă liber tot ce știu și tot ce n-am aflat încă despre tine. Dârele amprentelor, canale săpate în vinilul palmei, pe acolo îți circulă muzica sufletului, ascultată în microscopica incintă acustică a palmei mele. Groove peste groove, palmei nu-i trebuie rotație și ac pentru a fi cântată. Palma mea absoarbe nemijlocit muzica din amprenta palmei tale.

Strângerea de mână ce anticipa vag înflăcărarea vicioasă de mai târziu - în Amantul lui Marguerite Duras. Bancheta din spate a mașinii, degetele cu răsuflarea întretăiată de strânsoarea celorlate degete, privirile ce nu se-ntâlnesc, evitându-se, fiecare caută să deslușească lumea prin fereastra din dreptul căreia se află, strada ce trece, orbi de pasiune.

Vremea tuturor cântecelor

A fost o vreme când oamenii orașelor cunoșteau toate cântecele timpului lor, erau puține și frumoase și erau despre începutul unor (prime) iubiri. Cântecele erau jazz & romanțe - la oraș. Doine - la țară.

Cântece știute de toată lumea, pentru că toată lumea asculta același lucru, precum (dintotdeauna) respira același aer.

Totuși, nu m-aș întoarce acolo. N-aș purta, de exemplu, obligatoria pălărie s-o ridic de câte ori ar trece o doamnă pentru a-i arăta c-o respect mă iubesc și mă-nsor cu doamna ca mai târziu pe urmele lipicioase ale pasiunii scurse s-o fac curvă și împuțită să o lovesc s-o diminuez psihic să aștept ca ea să spele după mine.

Nimic nu s-ar mai alege de pălăria mea ridicată prompt, galant și curtenitor, acum ceva vreme, doar pentru a fute și a procrea.

„În sufletul tău era un cântec: cine l-a ucis?”*

"Singurii prieteni pe care-i iubim cu adevărat sunt cei cu care avem foarte puține lucruri în comun, care nu au același preocupări ca noi și pe care-i vedem cât mai rar cu putință. De altminteri, prietenia nu subzistă decât atâta vreme cât nu ne manifestăm, cât nu  vrem să fim mai mult decât suntem."

*Citesc în Cioran, Caiete/1963.

Extazieri de canapea

Vremea extremelor - de la goana sterilă la nemișcarea îmbâcsită. Nici una, nici cealaltă nu rezolvă nimic. Sunt ambele cel mult un scop în sine. Atât nemișcarea cât și alergătura fără sens sunt numai niște tulburi semne ale trecerii. Marcaje, indicatoare, panouri de pe margine și cam atât. Însoțitoarele trecerii. Mărturii că trecerea se petrece. Înlemnind sau gonind în van, nu schimbăm nimic din destinul nostru, nu lăsăm nici o urmă în trupul timpului. Timpului nu-i poți provoca cicatrici.

Vezi, ăsta-i cusurul!

 Don De Lillo, Cosmopolis: „- Care-i cusurul rațiunii umane?

                 - Care?

              - Se preface că nu vede oroarea și moartea de la capătul planurilor pe care le construiește. Acesta este un protest împotriva viitorului. Ei vor să țină la distanță viitorul. Vor să-l normalizeze, să-l țină deoparte, pentru a nu le distruge prezentul.”

Ce te faci, totuși, cu cei ce se străduiesc să țină prezentul deoparte, în demersul lor deznădăjduit de a opri viitorul (pe care-l presimt - poate în mod greșit - ca neprielnic)? A trata cu orbire micile fericiri tangibile, a le lăsa să treacă pe lângă tine, defavorizându-le în așteptarea unei iluzorii fericiri „mai mari”, promisă de-o închipuire barocă, așteptată să vină din viitor ori să fie întâlnită undeva într-un viitor nesigur.

Fericire promisă. Imaginație barocă. Orbire prezentă. Discreditarea palpabilului, a micii bucurii făptuibile.

Viitorul dă buzna peste noi, deghizat în trecut. Ba nu: trecutul dă buzna peste noi, purtând hainele viitorului.

Coșmar - trecutul nesfârșit, prelungit (infiltrat) în viitor. A nu te desprinde de condiționările trecutului, contribuind mai departe la perpetuarea lui în prezent, la consolidarea moșternirii lui toxice în viitor.

Ce aș păstra eu din trecut? Spațiul sacru al copilăriei mele neliniștite. Casa, curtea mare, neîngrădită, copacii imenși. Decorul.

Septembrie

"Era după-amiaza devreme, la sfârșitul lui septembrie; din mângâierea răcoroasă a brizei, din căldura delicată a soarelui și din foșnetul uscat și nevăratic al copacilor, ai fi putut ghici cu ochii închiși ce lună este, poate chiar și ce săptămână."  

(Philip Roth - Contraviața, Polirom, 2017, traducerea Alexandra Coliban)

Aș

Îmi vine câteodată „dorul” de a povesti, simt cum se țese în mine povestea, însă ceea ce „iese” este doar deconstrucția acesteia, sunt părțile ei componente, nici măcar toate, neasamblate, dar obsesiv „punctuate”, preocuparea pentru o punctuație corectă; deșirarea poveștii, mama țese, copilul desface, mama dă viață, copilul o consumă pe nimicuri de țiplă, cei prea dezlegați de mamă nu pot construi mai nimic: li se năruie, li se rupe, se deșiră, trebuie mai înainte de a se apuca de lucru să-și regăsească mama și s-o zidească în munca lor, pentru ca efortul să capete sens și trăinicie și să nu se limiteze totul doar la stadiul unei demolări controlate.

Definiții

„Morala - răutatea îmbrăcată în haine prezentabile.” Doar că nu mai știu cine a scris asta. 

 „Viața lui fusese atât de amară în vara asta, încât salutase cu o bucurie răutăcioasă fiecare zi ploioasă și se simțea relativ bine când auzea câte o frunză veștedă foșnind pe aleea de nisip.” Asta știu că a scris-o portughezul Peixoto, în numele și fără acordul expres al unuia dintre personajele Cimitirului de piane.

Viața ca o sfadă

Visele sunt pentru cel care (le) visează, atâta timp cât el visează, tot atât de reale ca orice experiență din starea de veghe. Pradă ușoară. Caligrafia cu pete vâscoase, apropiere, pe urmă, iarăși - prăbușire. Fiori, răceală, luăm distanță, neputința și deșertăciunea cuvintelor. Chinul potrivirii lor într-o sintaxă.

Un chip

Cineva, la extremitatea firului nevăzut, apucă de un capăt, eu - de celălalt, tragem amândoi întindem coarda după care unul dintre noi începe să tragă mai tare celălalt zâcnește se urnește și acum fie se rupe firul, mă rup eu sau tu, iar povestea se oprește aici, fie începem să schițăm niște pași funambulești prin urmare iată-mă scos din casă din carapacea dulcei devitalizări (motivația schiloadă, absența unei tensiuni ce ar fi de natură să miște lumea și pe noi odată cu ea). 

Mă mișc, privesc, ating, firul se întinde, nu e o ață ce mă leagă, e una ce mă dezlănțuie, e coarda care - trasă - poate declanșa alarma, e rațiunea care-mi spune că merită să-mi trec mâna prin păr - ca să-mi „confer” un chip, ca să-mi regăsesc chipul.

E frig, mă strâmb, mijesc ochii, îmi consolidez ridurile în soarele brutal, înghețat, atârnând undeva aproape de linia orizontului, mușchii, dezobișnuiți, se contractă, ajuns la capătul aței îmi pare că port în spate o raniță îndesată cu pietre - poate fi, însă, răceala din aer, nerăbdarea de a fi, bucuria de a ferici.

Mitologii personale

Propozițiuni. Mama este iubire; tatăl e cuvânt. Mama - iubire & complicitate, camera de refugiu, panic room; tatăl este penetrarea și fisurarea mitului, a imaginii idilice, a paradisului, destructurarea acestora prin înțelegere. Tatăl e verbalizare, e dezinfantilizarea relației mamă-copil prin demitizarea ei. Tatăl e textul. Textul repetabil, revizitabil și revizuibil. Mama este irepetabilă. Mama e visul. Tatăl este interpretarea visului.

„Atunci când psihanalistul susține supremația cuvântului rostit față de act, se facilitează înregistrarea pacientului în ordinea paternă.” (Christopher Bollas, Isteria)

Grădina plăcerilor lumești*

Citesc prea mult pentru a mai putea scrie și eu ceva "din mine". Sunt astupat cu citate, cu stilul & cărțile altora. Citesc atât de mult încât mă strămut cu totul în dosul rândurilor citite, care - mai ciuntit sau mai cursiv - mă scriu ele pe mine, până la un nivel îndestulător, ce mă secătuiește (colateral) de inspirație și de inițiativă.

"Swan o trase pe Deborah în jos, lângă el, dorind să se ascundă în trupul ei; să-i transmită ceea ce știa că trebuie să-i spună: că exista îndiguită în el o mare iubire, dar că nu putea fi lăsată liberă. Cu cât zăcea mai rigidă iubirea aceea în el, cu atât era mai frenetic trupul său pentru a o convinge atât pe ea, cât și pe el însuși, că într-adevăr o iubea."

Grădina plăcerilor lumești - Joyce Carol Oates, Polirom, 2012

Traducătorule!

"Maintenant nous voilà bien baisés!"

Părerea mea e că în condițiile în care "concepția ta despre lume și viață" nu-ți permite să traduci asta cu un tranșant: "Și acum, iată-ne futuți!", ci poți emite cel mult un "Acum uite cum ne regulează", altfel simți că ți s-ar rupe încheietura mâinii, nu ești de fapt un traducător! Lasă traducerea pentru alții, care nu se îneacă în propria pudoare.

Dacă tu, în calitate de traducător "titrat", căruia i-a fost dat pe mână ditamai Ritualul primăverii de A. Carpentier, scriind futut în loc de regulat, ai senzația dezintegrării și te temi năpraznic de judecata de apoi, fă-te pastor, predicator, profesor de violoncel.

Ești un caz trist, nesimțind diferența de impact (sonor, literal, literar, stilistic, cum vrei) dintre boașe și coaie, alegând întodeauna boașe, de parcă ți-ar fi rușine că-ți va citi mama lucrarea.

Nu știu, apoi, unde să încadrez expresii ca: "înapoiați mintali"! Mintali?

Nu e prima oară că am de-a face în acest chip neplăcut cu dl Colàn. La fiecare contact cu domnia sa, devin și mai frustrat că n-am învățat spaniola, ca să fi citit fără obstacolul perdeluțelor lui mămoase, protective, de domnișorică bătrână, marile cărți ale literaturii hispanice.

Dacă plouă...

Plouă: nu trebuie să pleci nicăieri. Cu toate că aș pleca - departe, străin; hotel. Fără o treabă anume. Ies din hotel, o iau la dreapta, la stânga, dau ture pe străzile necunoscute din jur. Iau masa, ieftin, la colț. Mă privesc pașnic, dar îndelung, cu oamenii care acceptă asta.

tout est interdit, sauf ce qui est permis

Viața - farmecul ei alterat de atâtea fapte nepermise pentru care suntem pedepsiți; de auto-oglindiri înșelătoare, de „standarde”, de jaloane, determinări părintești, tipare și ștachete. Necuprinse de lege, nescrise. Unele sunt ilegale; altele - imorale. Ori gesturi fără nume, a căror făptuire te poate costa, socialmente, disoluția irevocabilă.

„Se râde” dacă un băiețel are înclinație către balet și altul nu știe să înoate la 10 ani, iar altul scrie & citește întreaga ziulică în loc să frece temeinic un smartphone, dar nu se prea descurcă cu fetele, cu iubirea. Nu se poate desprinde de mamă. Bea încă lapte cu biscuiți, la 42 de ani. E slab și are burtă.

Se înțelege mai bine cu femeile decât cu bărbații. Prieteni buni. Totuși, disprețuiește inconștient femeile pentru bipolaritatea lor extenuantă.

Adoră plantele, se oprește din drum ca să inspire parfumul promis al unei flori sau pentru a o încadra într-o fotografie. Ascultă muzică în loc să facă curte, în loc să-și aștearnă moale pentru un somn bun.

Toate astea nu rămân nepedepsite și vor fi aspru judecate. Numeroșii neiertători! Slăbiciuni care se plătesc. Însă nu plătești prin a fi adus înaintea unei instanțe obiective, de ordin divin. Neiertătorii te fac ei însiși să plătești, erijându-se în dumnezei ai putreziciunii.

Aștept o carte care să mă invite să mă arunc în ea, ca-ntr-un adulter livresc. Să las totul și să plonjez în ea. Să-mi pună capul pe umăr, să-mi întindă mâna fără teama că intră cineva.