Mari finaluri

Am reușit să-l aduc la bun sfârșit pe Sábato, a meritat finalul, dar poate și pentru că restul mersului cărții mai că mi s-a șters din memorie (nemaipăstrând decât amintirea unor elemente de structură), nu am putut desluși legătura finalului cu restul romanului.

Descrierea îndelungă a morții unui tată, în prag de mumificare încă din timpul vieții; moarte care seamănă în tușele ei generale cu o alta... Moartea ce te transformă, în cele din urmă, într-un mod nedorit de brutal, în bărbat. Înăuntru - același copil, prizonier.

Poate că romanul lui Sábato este chiar despre precaritatea oricărei structuri.

Micul print & regina pipotelor

Ca să mă exprim ca-n cartier: eu n-am pus niciodată botul la imaginea de eternă și neconsolată (era să scriu neconsumată) victimă, cultivată cu minuțiozitate de Prințesa Diana și de alții - pe seama ei. N-am putut empatiza. Eu "am ținut" întotdeauna cu Charles. Era mult mai amuzant. Asta până a fost publicată fotografia numitei Parker-Bowles.

Unde mai pui că nu mi-a plăcut nici prezența fizică a Dianei, de care poporul tabloidic era și mai este hiperexcitat!

Șocant sau nu, nici Jackie Kennedy nu mi-a pus deloc probleme senzualicești. Nu înțeleg unde naiba îi văd unii frumusețea (nu vorbim aici de întruparea ei pe marele ecran, făcută cu talent de splendida Natalie Portman)! Cred că oamenii erau pe atunci tentați să-i confunde ținutele impecabile cu fizicul.

Cultul pentru aceste două nedreptățite de soartă poartă o importantă componentă populist-comunistoidă în sine. Ce să mai vorbim de exagerările de prost gust.

Soarele gol

A fost apoi soare, au fost nori, și din nou soare, iar din soare s-a desprins un gest, a căzut un trup cu brațele-n lături sau poate doar capul acela pletos, de meduză, eclipsând lumina. Se făcea că era un soare orbitor, ca obsesia, nu mă uitam la el, era doar acolo, îi primeam smerit explozia în ochii plecați.

Obsesia e altceva. Obsesia este lumea redusă la o unică ființă, de obicei plăsmuită, de obicei inexistentă, în orice caz, departe de felul cum o plăsmuim. Lumea micșorată, reîntoarsă în atom, lumea pre...

Obsesia e altceva: o idee fixă, necesitatea de a (te) convinge, căderea rațiunii sau punerea perversă a rațiunii în slujba nebuniei. Rațiunea servilă. Cum stă ea și tocește cât e ziua de lungă, tare-i mai e jind după rătăcire și un strop de analfabetism! Rațiunea, jinduind după necunoaștere. Rătăcirea ca țel. Dezmembrarea. Nori și previzibila instalare a tăcerii. Și apoi, nu uităm că vine din nou iarna.

Casa

Visez o casă în care am acces doar parțial. O casă mare, sobră, de-o frumusețe simplă. Impunătoare. Casa în alb și negru. Ferestrele au ramele negre. Cerdac, balcon închis - din lemn. Iubesc casa asta, ador s-o privesc, mă pierd în ochiurile geamurilor ei verzui, dar lucru ăsta mi-e permis numai de la distanță. Înăuntru, am acces în bucătărie și atât. Tânjesc să fiu primit peste tot, dar îmi rămâne exclusiv consolarea găurii cheii, cât să cercetez chiorâș odăile interzise.

Vânătoarea de mulțumiri & aplauze

"În toate și în toți simt impostura, peste tot văd doar iluzie și minciună. În consecință, relațiile mele cu ceilalți sunt grav compromise. Când întâlnesc un om adevărat, primul impuls este să cred că-i o neînțelegere sau că am halucinații."
(Emil Cioran, Caiete)

Apă grea

Auf der Heide blüht ein kleines Blümelein und das heißt: Erika

Erika, fata mamei, dedicată întru totul mamei sale și activității sterile de profesoară de pian. Erika își franjurează pizda cu lama de ras, opera ei de artă, multiplicând prin secționare numărul natural al labiilor - de la patru, la nenumărate; trandafirul uscat al pizdei culturale a Erikăi. Erika K.

Fetița oprită prematur din creștere, mânată și mâncată de curiozități sexuale, vrea să afle ce se petrece mai exact în timpul actului, dar nu practicându-l, ci privind: de aproape, disecându-se clinic cu lama furată de la tatăl cel internat la ospiciu. Tatăl - nebunul închis, nebunul dinăuntru. Mama & fiica - nebunele din afară.

Închisoarea lor - căminul lor încremenit, infect, garderoba nouă, nepurtată, a fetei bătrâne, mirosul mămos de mâncare de care mama se folosește ca s-o ademenească, iar și rar, pe răscoapta profesoară de pian înspre casă. Casa lor. Viața lor împreună. Doar ele două, televizorul, mobila, hainele învechite prin nepurtare.

Și pizda franjurată cultural a Pianistei, tăieturile mereu reîmprospătate - singurul act de trăire autentică. Nu o doare, nu simte că-și face rău, în modul ăsta vede ce-i pe dinăuntrul ei. Sângele ce îi amintește că nu e moartă decât sufletește.

„Ea știe că îmbrățișarea mamei o va devora și digera până la ultima bucățică și totuși este atrasă de ea în chip magic.” (Elfriede Jelinek)

Neputința și cedarea

"When anything can become a weapon, that chips away at the hope that terrorist attacks are somehow predictable or controllable. It does not take any special skills or resources to obtain a van and drive it into a crowd of innocent people. All it takes is motivation." 

"Years of research has found that fear can eventually divide and poison societies, hardening people against perceived outsiders, even causing them to abandon key values. This kind of attack, using one of the most ordinary objects of daily life, could heighten that effect. 

The political scientists Marc Hetherington and Elizabeth Suhay, for instance, have found that when people who are usually open and trusting toward outsiders feel they are at risk of a terrorist attack, they become more likely to support harsh, authoritarian policies and more willing to sacrifice civil liberties in exchange for perceived safety." 

 N.Y. TIMES

Boske - De Vorba Cu Ea (Incolor Remix)

Chopin

Muzica lui Chopin mă învață să regret. Îmi educă regretul pentru un timp pe care nu l-am trăit, nu l-am cunoscut și la care, în mod conștient, nu aș vrea să mă „întorc”, găsind mai multe argumente raționale contra decât pro chestiunii întoarcerii. Nostalgia picurată de Chopin - senzație de antemporalitate, o insulă desțelenită de timp înghetat mișcându-se haotic prin secolul al XIX-lea, o placentă nepopulată, umflată ca un balon, placenta fără făt în ea, dar depozitând multe dintre angoasele Omului ce tocmai prinsese a se contura ca individ. O devenire de lungă durată, cu multe regresii și rătăciri, ce nu s-a încheiat nici astăzi.