Cât am așteptat!

Mult a durat până când s-a făcut vremea să citesc asemenea opinii (drepte, deși târzii) ale lui Cristian Câmpeanu, unul dintre foștii fani benevoli, purtători de condei, ai lui Traian Băsescu:

Elena Udrea mai este acuzată că a primi o mită de cinci milioane de euro în dosarul Hidroelectrica, de trafic de influență și spălare de bani în legătură cu dosarul Microsoft și pentru modul în care a obținut în mod privilegiat un împrumut de trei milioane de euro de la BRD. Dacă mai punem și legăturile strânse cu dosarele Bica și cu dosarul retrocedărilor rezultă că Elena Udrea – din poziția politică pe care o avea – s-a aflat în centrul unei uriașe rețele de corupție din care au făcut parte oameni politici, oameni de afaceri, membri ai administrației centrale și locale, magistrați și un număr mare de oameni din mass-media.

Un asemenea nivel de corupție nu poate să nu maculeze mandatele lui Traian Băsescu. La sfâșitul lor, Băsescu a afirmat că nu ar fi obținut nici un rezultat dacă ar fi avut o poziție intransigentă și nu ar fi făcut compromisuri. Băsescu a fost un maestru al exercitării puterii prin exercitarea scrupuloasă a principiului divide et impera. A jucat instituții împotriva altora, grupuri de interese împotriva altora asigurându-se că nimeni nu obține suficientă putere și influență încât să scape controlului său. Nimeni, cu o singură excepție: grupul reprezentat de Elena Udrea. De aceea, este imposibil să detașăm chirurgical președinția lui Traian Băsescu de corupția clanului Udrea-Cocoș.

Ca urmare, experimentul Băsescu trebuie considerat un eșec. A crezut că prin compromisuri abile poate îndigui, controla și folosi mocirla corupției la vârf pentru a servi „interesele statului”. A sfârșit prin a fi înghițit de mocirlă.

Ambiții - așteptări sceptice

Așteptările sceptice, resimțite dinspre părinții săi, pot mâna un copil către o purtare ce imită (superficial) ambiția - un strop de voință disperată, destinată să-i contrazică pe adulți în preconcepția lor, să le demonteze neîncrederea. Iar pe alt copil îl pot împinge către împlinirea „profeției” părintești (profeție ce e, uneori, ascunsă, în mod straniu, înapoia unor nervoase îndemnuri, încurajări...) - atât de puțin crezi în mine, se întreabă copilul, atât de puțin corespund speranțelor pe care (fără să mă întrebi) ți le făceai cu mine? Poftim, ia de-aici „rezultate” (~eșecuri)!

Ambiția hrănită din scepticismul morocănos sau milităros al tatălui e poroasă, e instabilă, nu e a ta, nu va dura la nesfârșit. Nu-i o ambiție sănătoasă. În general, ambiția de a demonstra ceva cuiva, de a te dezvolta contra(r) părerii cuiva, nu este una sănătoasă. Oamenii împăcați cu sine nu simt impulsul de a se pierde în acțiuni justificative, în demonstrații marcate de dorința maladivă de a plăti polițe, mascate într-o presupusă competitivitate, în meticulozitate, perfecționism.

Perfecționismul este epiderma (reversul?) neîncrederii, pe fundația căreia a trebuit să se clădească personalitatea în întregul ei.

Perfecționismul este un act scenic, o demonstrație pentru un public imaginar, o justificare cu un adresant care, cu timpul, ajunge să nici nu mai conteze ca prezență fizică. Dintr-o ființă în carne și oase, se preface într-un „pitic” diabolic, un pitic-de-ureche, însoțitor permanent - judecătorul tău internalizat.

Povestiri noi

"Am învățat și gustul amar al după-amiezelor de duminică, marcând apropierea absenței, și nimic nu-mi poate șterge senzația aceea de crepuscul definitiv, întrucât copilăria nu moare dintr-o dată, ci în fiecare după-amiază de diminică, pe parcursul întregii vieți."

 "Brusc, simt că mi-e foame. Senzația asta familiară, obișnuită, mă stupefiază și mă umple de rușine. N-a trecut nici un ceas de când m-au anunțat că ești mort, iar mie mi-e foame. E urgența asta imperioasă și de neamânat a organismului, nu știu dacă trebuie să mănânc, să mă predau acestei chemări interne sau e cazul să o ignor."

Fragmente din povestirile Doamna R. și, respectiv, Explozia - Gustavo Dessal (Operațiunea Afrodita și alte povestiri, ed. RAO, 2016, trad. Tudora Șandru-Mehedinți & Cornelia Rădulescu)

Histrion Iliescu

V-a sărit, din întâmplare, în ochi că liderii contemporani - populiști sau de extrema dreaptă - din întreaga lume au tendința să-și "valorizeze" în mod particular podoaba capilară, lăsând-o să crească puțintel mai lungă, mai așa, ca de prim-solist la operă ori ca dirijorii de orchestră simfonică, ca să le scape șuvițele de sub control, fluturând elocvent în timpul discursului?

Părul vâlvoi al ăstora merge mână-n mână cu gesticulația lor amplă, dar ieftină și nesinceră.

Figurile astea tembeloide se numesc histrioni. Iar afecțiunea de care suferă se numește histrionism. Histrionul era măscăriciul fără haz al grecilor antici. Conform psihanalizei, comportamentul histrionic (teatral, la un nivel mediocru) este specific (și) bolnavului isteric.

Nu eu, alții

Până la 30 de ani, eram un exaltat - puteam ieși din mine doar săltând, aruncându-mă, legat la ochi, în pereți, în gol. În golul din sufletele altora.

Vârsta aceea - una cu mult soare, topită în memoria mea. Se întâmplau câteodată veri nesfârșite - ecouri ale celor din copilărie. O ultimă vârstă solară, așadar. Lipsuri de toate felurile, trăiri bogate. Mi-am prelungit adolescența cât am putut de mult.

Cel mai cumplit ne sperie libertatea altuia - oglinda desăvârșită a lașității mele. Celălalt, liber, este oglindirea neputinței mele de a fi ca el. Libertatea lui îmi amintește de rigiditatea și încorsetarea mea. Sunt un copac trecut de prima maturitate, crescut cu propteaua uitată lângă el, legată de el, încastrată în tulpina lui.

Mă paște pofta unei vite scăpate în iarba arsă de soare.

Nu-mi place scrisul la persoana a II-a - să vorbesc despre mine ca despre altcineva. Ca despre altul. Să scriu despre mine cu tu. Iei stiloul și te așterni la compus, iar sunetul catifelat, ușor răgușit al peniței în trecerea ei peste foaia aspră de hărtie sfârșește prin a te calma.

Vara, în lacrimi, trece spre toamnă. Nu sunt păreri de rău, e doar zâmbetul trist al picioarelor goale ce aleargă să-și găsească culcuș în șosete.

Dacă mâine iese soarele, cum o voi scoate la capăt cu dorința imperioasă de a ieși? De a ieși, pentru că iese și soarele.

Soarele mă va chema afară din casă, însă el nu știe că plăcerea mea chinuitoare e aceea de a-l refuza. De a-l privi întristat cum trece, cum scade & scapătă.

Somn

"Dorm de două zile. m-am trezit degeaba.
e tot azi." 

Ioan Es. Pop - Unelte de dormit