Așteptările sceptice, resimțite dinspre părinții săi, pot mâna un copil către o purtare ce imită (superficial) ambiția - un strop de voință disperată, destinată să-i contrazică pe adulți în preconcepția lor, să le demonteze neîncrederea. Iar pe alt copil îl pot împinge către împlinirea „profeției” părintești (profeție ce e, uneori, ascunsă, în mod straniu, înapoia unor nervoase îndemnuri, încurajări...) - atât de puțin crezi în mine, se întreabă copilul, atât de puțin corespund speranțelor pe care (fără să mă întrebi) ți le făceai cu mine? Poftim, ia de-aici „rezultate” (~eșecuri)!
Ambiția hrănită din scepticismul morocănos sau milităros al tatălui e poroasă, e instabilă, nu e a ta, nu va dura la nesfârșit. Nu-i o ambiție sănătoasă. În general, ambiția de a demonstra ceva cuiva, de a te dezvolta contra(r) părerii cuiva, nu este una sănătoasă. Oamenii împăcați cu sine nu simt impulsul de a se pierde în acțiuni justificative, în demonstrații marcate de dorința maladivă de a plăti polițe, mascate într-o presupusă competitivitate, în meticulozitate, perfecționism.
Perfecționismul este epiderma (reversul?) neîncrederii, pe fundația căreia a trebuit să se clădească personalitatea în întregul ei.
Perfecționismul este un act scenic, o demonstrație pentru un public imaginar, o justificare cu un adresant care, cu timpul, ajunge să nici nu mai conteze ca prezență fizică. Dintr-o ființă în carne și oase, se preface într-un „pitic” diabolic, un pitic-de-ureche, însoțitor permanent - judecătorul tău internalizat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu