Sfârșitul de an

Aduce, pe lângă depresia obișnuită a sfârșitului și inconsistenta promisiune a unui nou început (lipsit de strălucire). "Nu știu" devine astfel noua certitudine. "Nu știu" este noul "Da". Ca să mă exprim în posibile titluri ieftine de filme seriale.

Woody despre Philip Roth

Mărturisesc că am așteptat cu sufletul la gură să citesc ceva ce-ar fi avut de spus Woody Allen despre Philip Roth. Am ghicit mereu o secretă afinitate între cei doi mari evrei americani. Afinitate de-a cărei existență e posibil ca ei să nu-și fi dat seama mai bine decât publicul lor. Și am fost răsplătit:

"Îmi e greu să vorbesc despre Philip Roth. Cred că e un scriitor uluitor, un scriitor strălucit, strălucit, un geniu. Când mă gândesc la viziunea lui și la opera lui, nu pot vorbi despre ale mele în aceeași frază. Preocupările mele legate de identitatea iudaică nu sunt identice cu ale sale. Viziunea lui e mult mai profundă și mai bogată. Eu sunt un comediant și, din moment ce fac comedie pentru un public care stă în fața ecranului, folosesc interesul pentru identitatea iudaică în scopul de a obține un efect rapid, amuzant. El e mult mai profund în privința acestor chestiuni, ca Saul Bellow." 

Woody Allen. În dialog cu Stig Björkman 

Ed. Victoria Books (Publica)

W.A.

"Ce urmărim când ne îndrăgostim e un paradox foarte straniu. Iar paradoxul constă în faptul că, atunci când ne îndrăgostim, încercăm să-i regăsim pe toți sau pe unii dinte cei de care am fost atrași când eram copii și apoi trebuie să încercăm să ne întoarcem în trecut și în același timp să lăsăm în urmă trecutul." 

"Toată viața încercăm să facem acest lucru. Încercăm să ne întoarcem și să ne rectificăm problemele."  

(Din Crimes and Misdemeanors - citat în Woody Allen în dialog cu Stig Björkman)  

Cărți și praf pe noptiera lui decembrie

Jena

Nu ți-ar fi rușine de mersul cu spatele-nainte, mersul cu spatele-napoi, prăfuirea cărților pe rafturi, decolorarea lor în soarele amiezei, cel nepăsător în a ridica poalele prafului în cap.

Vecina are privirea tulbure de singurătate, cred că-i beată, împinge scaunele la locurile lor, după ce a cinat așezată pe ele, pe toate, pe rând, dă-mi te rog sarea, murăturile sunt în castron, sarmalele, smântâna e la tine?

Am înaintat prin noapte în vârfurile goale ale degetelor. Am avut cu cine să mă-ntrec. Cu mine însumi.

Bagă repede copilul în casă, nu vezi că-i transpirat de pe drum, din mașină, nu-l lăsa cu capul gol în curent, indicat ar fi să-i umpli capul cu ceva. Cu sacul de gunoi, plin cu gunoi, lăsat la macerat la baza scării - pute?

Cele două pagini de carte citite pe seară, printre gene. Cu ochii închiși.

Degete-cârnăciori. Grase și înghesuite. Ce viață pe capul lor! Unghii înecate în carne. Degete crețe. Grohăie.

Urzeala nașei

Ziua de naștere a copilului nașei te găsește îmbrăcată corect, decent, dar fără chiloți. Îți doriseși un moment intim cu tine însăți, însă timpul expirase: trebuia să ieși în public. Ca atare, ai ales să lași chiloții acasă. Urechea internă captează, astfel, foșnetul imperceptibil al pielii eliberate, firele aspre de păr retezat înjunghie porii - le simți creșterea, le-o auzi, dar mai ales te-nțeapă. În a fi înțepată de părul trupesc ce crește nu e nimic extrasenzorial. E cel mult vulgar. Sporește căldura. Iar transpirația ustură.

Piele de pisică

E totul înghețat bocnă, iar eu mai mult mă târăsc decât pășesc, alunec, gândesc că mi-ar fi de mare folos un baston cu vârf ascuțit pe care să-l pot înfige și fixa jos, în pojghița de zăpadă întărită. Zăpada e ca pielea de pisică - albă, albastră.

Pe creanga unui copac pustiit de frunze atârna un ceas de mână, spânzurat ca zălog în locul unui bărbat (acum dispărut). Aș fi pus pariu că-i puteam distinge de jos cadranul și ora indicată, dar n-aveam cu cine să bat palma. Până pe sub creanga de care atârna ceasul, ducea un șir de urme de pași, încă vizibile, încremenite fără suflare în neauă.

Ceasul de mână în copac pe cadranul la vedere puteai citi ora spânzuratului care lipsea din scena unde juca rolul principal al personajului absent - bărbatul care lăsase ceasul în urma lui, fără ca timpul să se fi oprit, pașii încremeniți în zăpadă probau impresia unei foste prezențe - salvatorii lui sau el însuși evadând lăsase un semn al timpului în pădurea împietrită sub îngheț.

Cultul greții

Vă spun un secret: scopul ascuns al cultului isteric ce predică "viața sănătoasă" este, de fapt, acela de a nu mai muri!

N-am văzut până acum, însă, oameni care să fi rămas NEMURITORI, adică să fi trăit veșnic, mulțumită curei cu spirulină, cu medicamente homeopate, extract de ginkgo biloba sau tărâțe de ovăz fermentate cu nițică balegă de iapă virgină, cu bifidus esensis, fiertură de musca tsetse, sirop de placentă crudă, căcat de capră etiopiană, sare din Himalaya ori alte produse naturiste atent selectate! Toate învelite în frunze de "gândire pozitivă".

Posibil să fi reușit chinezii, dar cu ăștia nu poți ști niciodată sigur care dintre ei a murit. Fiind aproape identici, timp de mai multe generații riști să te alegi cu impresia halucinantă că întâlnești aceeași persoană. Te poți ușor înșela. Sunt unii care de 260 de ani au aceeași față! 

Așa s-a născut mitul nemuririi, al bătrâneții veșnice, adus în Europa pe filiera medicinei chinezești tradiționale. Din acest motiv, europenii au fost mereu atât de atrași de Orientul Îndepărtat! Nemurirea promisă de acele meleaguri i-a atras irezistibil, însă odată ajunși acolo, tot ce au reușit să facă (întru expandarea dimensiunii vitale) a fost să se drogheze și să-și cultive omagiale bărbi filosofice.

Underworld - Beautiful Burnout (Live at Birmingham Academy 2007)

Contabilități

Un an de zile fugim de adevăr, dosindu-ne prin frunzișuri, pe după boboci, albinuțe și inflorescențe, camuflați la sol de umbre și pete mișcătoare, ne topim voluntar în ciorba comună, populară, a sezonului cald. După care vine iarna cea contabilă, păr gri, coc sever, creion chimic la ureche, și spulberă cu inventarul ei tradițional întreg edificiul de iluzii durat peste an.

E sezonul certurilor, al cererii socotelilor, al reproșurilor mult timp estompate, mai ușor de ignorat până mai ieri, cât ne-am bălăcit în căldura verii. Lumina de afară e crudă; e lumina interogatoriului, a întrebărilor nerăbdătoare și-a realității nude, aproape pornografice, proiectându-ni-se violent în față.

Nu degeaba o mare sărbătoare creștină a fost suprapusă peste această perioadă deșertică. Cred că înainte de existența Crăciunului, oamenii își făceau rău în massă, în zilele astea lipsite de culoare și de adâncime. Acum, când e mai mare ca oricând primejdia de ne împiedica și de-a cădea fără lămpaș în adâncimile fără contur din noi înșine.

Foarfă

D-șoara Cristina Foarfă (Dilema Veche) are un strop din aerul de nesuferit al lui a.l.ș., totuși nu întrevăd nici un pericol a fi vreodată infectată cu farmecul și subtilitatea regretatului floretist! Nu trebuie să se străduie deloc să fie antipatică. Îi iese natural. Ce nu-i iese nicicum este, însă, finețea precisă a opiniei. A fi voit evazivă și a mima amatoristic toleranța nu ține loc de eleganță sau de stil.

Și îi mai lipsește doza necesară de seducție, care ar fi în măsură să transforme uneori antipatia în simpatie și care m-ar putea ajuta să ignor umflarea dumisale în pene cu drumurile (relatate insuportabil de hipsterește) pe care le face prin lume. Și "deschiderea" aceea teatrală, mustind de-o abia smerită superioritate, dar în fapt naivă (infantilă), către alte culturi ce-mi face pur și simplu rău...

Buzz

Nimeni nu vrea să supere un copil cu buze umflate! Unii copii se ascund după deget, alții bagă capu-n nisip, ție îți este de mare ajutor să-ți umfli buzele. Le faci mai mari și mai roșii. Lumea dispare. Ești în siguranță acum.