Delfini românești de grădină

Grădina era ochi de apă, iar noi eram doi delfini dolofani, târându-și burțile pe arătura proaspătă, acum fund de mare. Noi doi aveam delfini. Eram delfinii. Doi - dolofani, lucioși și neastâmpărați. Duminica, ne îmbrăcam hainele cele bune și, dintr-o dată picioarelor noastre lungane și osoase le creșteau câte doi copii blonzi, slabi și frumoși, pregătiți să pornim spre oraș.

Word!

Unul dintre cele mai periculoase sentimente pe care le poate avea umanitatea este să creadă că dacă avem oraşe, zgârie-nori, avioane, autostrăzi, dacă avem antibiotice de ultimă generaţie, înseamnă că e bine şi că noi nu putem dispărea, suntem în siguranţă. Tot environment-ul ăsta pe care ni l-am construit în jur, tot mediul ăsta artificial, dă oamenilor o senzaţie de autosuficienţă şi de securitate: „Nu se poate, dom’le, noi suntem puternici...”. Nu-i adevărat. Toate astea se pot şterge ca un fum... Asta e ceea ce îndrăznesc să spun, că marea majoritate a oamenilor nu conştientizează. Ei cred că sunt foarte tari pentru că au o maşină 4x4 sau pentru că ajung în câteva ore de la Bucureşti la New York. Nu-i aşa. Suntem, de fapt, foarte vulnerabili. Pe măsură ce îşi complexifică mediul ăsta artificial în jur, oamenirea devine din ce în ce mai convinsă de securitatea ei şi în acelaşi timp devine din ce în ce mai vulnerabilă. (Cristian Tudor Popescu)

Citeste mai mult: adev.ro/nuzmbu

S-a întâmplat

Eram, deopotrivă, și Adam, și Evă, ne ascundeam prin păduri fugari din calea păcatului originar, desculți și zdrențuiți, cu unghiile nefăcute, vânătorii ne înjunghiau folosind cuțite boante din argint, ce luau foc la contactul cu trupul meu, se topeau, se preschimbau în linguri, inele și brățări - pe care le șlefuiam adâncite ritmic în creuzetul tău cald, Sărutul ne era interzis și ajunseserăm să abuzăm de îmbrățișarea furișă, dar nu știu: în numele cui vorbesc eu la plural, eram Adam și eram Evă într-un singur trup ce se iubea pe sine, brațe petrecute, vălmășie de brațe, trup ce-și ferea cast gurile din calea gurii, eram murdar și sperios mai ales când îmi întorceam privirea și acolo unde te căutam pe tine dădeam tot de mine, mă surprindeam căutându-te gelos, îngrozit că tu ești chiar eu, ascunsă în răspunsul mut la întrebările mele, și iată motivul pentru care eu nu te zăresc decât atunci când îmi apeși degetele picioarelor peste ochi, silindu-mă să te recunosc, să-ți rostesc numele neștiut, pândesc în orb apariția ta, iar genele mele - ce neastâmpărate fluturau, prinzând a rătăci pe colinele tălpilor, erai acolo, mai trebuia doar să-nvăț să te ignor.

„frumoșii ne jignesc”*

Ziua fetelor întoarse cu spatele. Păpuși întoarse cu cheia. Haine întoarse pe dos, ca să mă apere de strigoi. Le întorci pe dos și apoi te poți încumeta să intri în cimitir, noaptea, fără să pățești ceva. Rămâi neatins.

P. Auster scrie că după 60 de ani, nici o privire de femeie... Starea de invizibilitate (pe care ți-o doreai atât de ardent în copilărie și acum ți-e cea mai detestată dintre spaime). Nici o privire de femeie nu se mai oprește asupră-ți.

Fetele chiar stăteau cu spatele la mine. Vaporoase sau strânse în mațul elastic al pantalonilor scurți ce dezvăluiau începutul feselor. Poalele feselor? Nu mai spun că unghiile negre întrec așteptările.

„Frumusețea este injustiția prin excelență. Doar prin înfățișarea lor, anumite ființe ne devalorizează, ne șterg din lumea celor vii: de ce ei și nu noi?”

_________________

*citatele sunt din P. Bruckner - Hoții de frumusețe,  ed. Trei

Melanie Klein - Situații infantile anxiogene

„Anxietatea îi întărește (copilului, n.m. CS) compulsia la repetiție, iar nevoia de pedeapsă îi alimentează compulsia (ajunsă acum foarte puternică) de a-și asigura o pedeapsă reală, pentru ca anxietatea să poată fi atenuată de o sancțiune mai puțin drastică decât cea pe care îl face s-o anticipeze situația de anxietate. Suntem familiarizați cu faptul că copiii sunt obraznici pentru că doresc să fie pedepsiți, dar pare a fi de cea mai mare importanță să aflăm ce rol joacă anxietatea în această dorință de pedeapsă și care este conținutul ideatic aflat la baza acestei anxietăți imperative.”

Sperieturi

- Ce mă sperie la libertate? Pe mine, fiul ei nerecunoscut. Nu libertatea însăși! - Invidia mea bolnăvicioasă față de lumea dezlănțuită, profitând sălbatic de libertate. Înțeleg perfect (fără a susține, totuși) de ce unii vor s-o îngrădească. Din teamă. Nimic moral, tradițional, cutumiar - în spate. Tradiția păzește turma și trece primejdia rea. Ritualul zilnic ne ajută să uităm ce ne dorim.

Și totuși, mi-ar fi urât într-o lume cu totul îngrădită, reglementată prin legi până în cele mai mici amănunte ale sale.

M-ar umple de urât o lume fără unghii fățișe și cu degete puține, înmănușate și înciorăpate. O lume fără decolteu și cu gleznele puse la fereală.

Lumea de cavou, încremenită în postúri nefiresc de pioase. Lumea cumsecade.

Omenirii îi stă cel mai bine decăzând.

Nu știu pe cine mint eu scriind asemenea uscăciuni. Până și vârful stiloului se usucă, punându-l să înșire litere pe drumuri de cretă.

Foșnete

Înlăcrimată trece vara încet spre toamnă. Nu sunt păreri de rău, e doar chicotul trist al degetelor de la picioare, ce aleargă răpăind să-și găsească culcuș în șosete. Înainte, pe căldură, le zăream trecerea oriunde ar fi fost, zâmbindu-mi larg & cochet, înghesuite toate pe locul din față, ca să absoarbă soarele și lumea, din gura indecent deschisă a sandalelor. 

Albe, cu unghiile roșii și degetul mare în frunte, păreau să ningă în loc să pășească. Se așterneau halucinant, cu un foșnet aspru, dezhidratat, pentru o miime de secundă, strat după strat, ca să se ridice din nou și să se aștearnă ceva mai departe. Unde aveau treabă.

Bomba cu porci

România a patentat atentatul cu porci. Sabotajul cu porcul. Cruciada unturii. Jumara creștină.

Un român ortodox, deosebit de credincios (deși acesta este deja un pleonasm și un truism), a lansat la sol, foc-cu-foc, nu mai puțin de șapte porci din dotare pe terenul mioritic unde ar urma să fie construită moscheea gigantică a Europei de sud-est!

Neam ospitalier, românii demonstrează încă o dată că ei știu să-i primească așa cum se cuvine, conform tradiției, pe oaspeții străini, după vorbă, după porc.

De la deja perimatul obicei al întâmpinării cu pâine și sare, românii au trecut treptat la primirea cu porci. La nunți, se lansează porumbei, papagali, moașe pe gheață și lampioane, la târnosiri de moschei: se eliberează porci!

Legenda spune că și dacii, înainte de a latiniza toată Europa, au exersat mai întâi noțiunile de bază în limba inventată de ei - latina - pe un grup de porci dresați, care au fost trimiși ulterior, sub acoperire cu noroi, în pădurile negre ale păgânismului ca să țină simpozioane lingvistice de lămurire.

De atunci, se pare, ne-a rămas moștenire și nu s-a pomenit rețetă mai suculentă decât acea limbă de porc învelită în bulbi de ochiul boului, culeasă de etnologul român ortodox Scenarie Boca în cartea sa: Bucate alese de (șeful de) post - de la șaorma cu puține la limbă tracă marinată.