Provizorat*

"Tot drumul până aici simțise doar că este vară: o vară nouă, cu verdele greu, foșnitor. Aerul mângâietor, răcoros, al unui iunie întârziat, lumina pâlpâind aurie pe asfalt, petele galbene, roșii, albe ale florilor în tufișurile din preajma căsuțelor încă nedemolate și un oraș întreg grăbindu-se odată cu ea, controlând minutele la încheietura mâinii, îngreunând autobuzul, aplecându-l într-o parte. Fețe desprinse de trup, apărând ca și a ei, prin geamul tramvaielor, pe care cu regret le văzuse purtate mai departe, împreună cu viețile lor necunoscute."

___________________

*Gabriela Adameșteanu - Provizorat, ed. Polirom, ediția a III-a, 2013

Nu știu dacă vă era dor să citiți o care savuroasă! Nu „deșteaptă” cu tot dinadinsul, nu intelectualizantă, nu literatură frigidă, nu incontinență barocă. Nu experiment stilistic postmodern. Savoarea alunecării ușoare, dar nu frivole, a ochiului (minții) de la un cuvânt la altul. Savoarea unei rostuiri literare de nespus talent. Povestirea fără grabă, zăbovitoare, reîntoarcere fără teama repetiției, fragmentarea ce nu afectează curgerea lină a ochiului (minții) pe text. 

Cam multă istorie, totuși, la un moment dat. Boală românească veche. Marin Preda, Petru Popescu, Breban, Buzura, Petru Dumitriu etc. E drept, românii de rând pretindeau că „fac politică”, obișnuind să discute cu voce joasă, la o cafea sau la o bere în familie - din lașitate, din teama de represalii? - cu precădere evenimente (detalii picante) din trecutul istoric apropiat, de pe vremea „orânduirii burghezo-moșierești”. Asta ținea loc de opinie și atitudine civică. Nicidecum, însă, la dimensiunile și la nivelul atinse de Adameșteanu în romanul său. Aceeași impresie pe care o lasă și alți (mari) scriitori români, din diverse generații: că-i dă informația (erudiția) afară din casă. Că nu se știe dacă mai apuci să scrii/publici o altă carte, așadar: dă-i și folosește acum tot ce știi despre...

Harul Gabrielei Adameșteanu intervine salvator, diluând până la un prag destul de prielnic înțelegerii și suportabilității avalanșa de date și de personaje istorice autohtone. O colecție de politicieni de tip coate-goale apare în dialogurile dintre personajele cărții, niște neica nimeni, aflați în treabă, trecând pe lângă Istorie ca rața prin apă, dar nutrind convingerea că participă, că sunt luați în seamă: Iorga, Maniu, Antonescu, Pătrășcanu, Maurer, Zelea, Carol al II-lea, Ceaușescu. Am început de ceva timp să nu le mai port nici un respect. Niște pinguini din punct de vedere politic, care se credeau actori pe scena mare, dar ignorau (?) că scenariul și piesa erau scrise și jucate în altă parte.

Ați observat, poate, că occidentalii nu „fac politică” cu frenezia ce ne caracterizează pe noi. Mulți dintre ei evită elegant să încurajeze astfel de discuții la masă, în timpul ieșirilor în societate, la birou e chiar tabu. Culmea e că ei chiar ar avea despre ce vorbi, trăind în țări care decid soarta și direcția lumii. Însă ezită, din politețe, dintr-o viziune diferită asupra implicării. Noi nu avem nici o ezitare! Atâta că ceea ce socotim noi că-i politică (și ne dăm experți în domeniu) e numai jeg și lături. Sforării, tunuri, nepotism și mânării. Ideologic, nu ai ce vorbi, la un nivel savant, în România. Nu merită oboseala.

Cartea unei amânări, amânarea consumării unei iubiri, pudoarea lașă a unui tânăr aflat mereu la pânda unei cariere himerice și mutismul congenital al unei femei care nu se trăiește pe sine - puse într-un context forțat politic. Pe cât e Drumul egal al fiecărei zile de discretă cu trimiterile la trăsăturile alienante ale regimului comunist, pe atât de darnică e Adameșteanu cu aceste trimiteri în Provizorat.