Târâturul

Sunt o târâtură strămutată-n urban, urbanizată cu de-a sila. Perdeaua se dă la o parte, în geam apare nașul perfect - părintele spiritual, calea, adevărul și gheața; revendicăm un creștin pentru odrasla noastră, botez cu uischi din cristelniță.

Iar Timișoara e o târfă. A spune „târfa mea” e o contradicție în termeni (târfa e a tuturor și a nimănui). O tristă amăgire. Trădarea paște despiedicată. Iarba verde îi umflă burta, ei nu-i pasă. Sunt doar gaze.

Timișoara e o târfă. Îmi place găselnița, ca atare - o repet. Nu e târfa mea. Stă ghemuită la ieșirea din stația de benzină, mică și neatinsă. Aș presupune că e prima ei noapte. Prima noapte - întotdeauna a stăpânului.

Sunt cuviosul Paraschiv. Azi, în țol festiv. Simulacru de voie bună. Stăm la aceeași masă, foști dușmani.

„Decât să fiu un mârlan, mai bine pierd”

Nu mai încetează criticile înțelepților și vitejilor ce se arată după „război”, nici reproșurile de pseudo-psihologi de doi lei: Iohannis n-are prestanță, nu „încape” bine în, vezi Doamne, înaltul prestigiu al scaunului prezidențial, nu are charismă, nu vorbește destul (asta din urmă e realmente obsesiv auzită) etc. Zici că am alege un Rege, unsul divin, nu președintele unei Republici! 

Președintele este și trebuie să rămână un funcționar (public). Cel mai bine plasat, ca prestigiu, dar tot funcționar! Nu trebuie să vindece unde atinge, nu ghicește viitorul în bobi, nu face minuni nemaivăzute, învârtind cu linguroiul în fierturi magice. Când iese în stradă, nu este purtat pe brațe ca un semizeu, umblă pe picioarele proprii, merge la budă singur. Are o descriere clară a job-ului, obiectivele îi sunt cele din campanie. Dacă nu se (poate) ține de promisuni (sau dacă promisiunile au fost deșănțate), are măcar șansa de a încerca să rămână în memoria colectivă ca un funcționar decent. Cine știe cu ce se ocupă un președinte român, nu are permisiunea să etaleze expectanțe fantasmagorice. Iar dacă nu știi cu ce se ocupă, te abții (= taci dracului din gură).

Chestia asta cu prestanța, morga, charisma, aparența, „papagalul” e pur urechism. E începutul idolatriei - drum liber către răsturnarea brutală ulterioară. Eu nu aleg nici măscărici ca să mă reprezinte, nici făcători de minuni, nici mari șarmanți. Nu văd ce farmec fizic are o Merkel, dar știu că e vizibil cu ochiul liber ce țară face Merkel (și CDU) din Germania. La fel, din polul opus, nu cred că altcineva decât un bolnav cu capul ar putea să-i atribuie lui Putin vreo atractivitate magică. Omul de gumă. Dar uite că e capabil să dea un sens (monstruos) traiectoriei Rusiei.

Hitler lătra cu un mândru (și rămas, până la final, necorectat) accent austriac. L-au iubit masele frenetic. Ce are una cu alta? Ca și când afecțiunea poporului pentru conducător și atractivitatea acestuia, aura sa, ar putea rezolva de unele singure toate problemele economice. Sigur, o vreme poporul poate fi „ajutat” să viseze, dus din vorbe. Dar, până una alta, foamea e mai puternică și învinge.

O comentatoare, cică de politică externă, îi reproșează lui Iohannis, spre exasperarea mea, că nu zâmbește suficient! Pe lângă că nu-s de acord cu afirmația, l-am văzut deseori zâmbind, aceasta mi se pare egală, ca nivel intelectual, cu cerința cretină de a zâmbi la fotograf! Că, în caz contrar, nu ieși frumos, nu dai bine în poză. Și ce dacă nu dai? Asta te face mai puțin tu? Poate că eu sunt mai eu zâmbind reținut. La asta te-ai gândit, Eva Galambos? Galambos merge până acolo încât, luată de valul iubirii față de scrisul propriu, are curajul să afirme că orice alt contracandidat al lui Ponta ar fi beneficiat de mobilizarea la care am fost martori duminica trecută!

Cei care mă cunosc știu bine că nici măcar președinții pe care i-am votat nu au scăpat de criticile mele, dacă am considerat că au greșit flagrant. Dar de aici și până să mă cobor la a reproșa o moacă excesiv de serioasă (și nici măcar nu e cazul)... Puțin respect de sine, totuși. Dacă n-avem ce scrie, zic să facem o pauză. Eu așa încerc.

Ce îl caracterizează perfect pe Iohannis este formula din titlul acestei însemnări: „Decât să fiu un mârlan, mai bine pierd”. Țineți minte vreun candidat din ultimii 25 de ani care să fi pomenit vreodată, în treacăt, să fi făcut măcar aluzie la eventualitatea de a pierde? Nu, am avut parte numai de „câștigători” convinși! Începând cu cei patologici și terminând cu cei reali, care chiar au dovedit-o. Aceasta nu e lozinca unui loser, cum ar decreta-o experții PR și ai dezvoltării personale, ci crezul unui om conștient de sine, onest cu sine însuși.

Și mai știți ceva? Scârbit de poziționările naționaliste ale unora, mulți, unii ca Olguța Vasilescu de la Craiova, dar și ale unor prelați sfertodocși, am ajuns să nu mai am nici o jenă a spune verde: mă bucur că președintele ales NU ESTE ROMÂN! Cred că și să fi fost un alogen retardat m-aș fi bucurat - numai să nu mai văd, o vreme, picior de român pur-sânge la Cotroceni. Următorul președinte sper să fie femeie, să fie olandeză! Și zburătoare.

Addex - Sliding Ice (Original Mix)

L. Mândruță

În Gândul:

Transilvania are o problemă în a gândi uniform. Nu e doar ea în situaţia asta: întreaga Europa e aşa. Când se strâng trei capete, sunt trei idei. Mai în sud, când se strâng trei capete, de obicei sunt trei beri în faţă. Şi-o singură idee: cum să mai facem rost de nişte bere moca? 

Dar să mă întorc la drepturi: românii transilvăneni sunt obişnuiţi să se lupte pentru ale lor. Secole la rând s-au bătut cu asimilarea în masă. Au făcut petiţii, demonstraţii, şcoli şi mişcări sociale. Pentru ei drepturile sunt importante, pentru că n-au venit niciodată de-a gata.

CTP: schizofrenia de pe urmă a românului generic

Gândul:

De mai bine de o jumătate de secol, românul statistic nu a renunţat vreo clipă la opţiunea roşie. Care nu înseamnă neapărat comunism, decât dacă frica românului statistic de libertate, de libertatea câştigată pentru el de cei omorâţi şi aruncată ca o povară din spinare, obsesia burţii pline, „murim de foame!”, într-o ţară plină de obezi şi aflată pe locul 3 în Europa la aruncat mâncare, tânjala după alcool la discreţie, „iefteneşte, Doamne, băutura” şi înlocuirea chinuitoarei ocupaţii de a gândi cu băşcălia şi hlizeala, „mai bine-un cântec vesel să cântăm”, simpatia pentru hoţii de comitet, „ciordeală să fie, dar să luăm şi noi!” în ţara şperţului şi a şpriţului, dragostea arzătoare pentru pomeni şi recunoştinţa faţă de pomanageri, nevoia mistică de linişte, „avem nevoie de linişte, oameni buni”, adică de anestezia a ceea ce se numeşte conştiinţă, dacă încă nu s-a operat de ea – trebuiau să poarte un nume.

Numele fricii – frica de a gândi, frica de a nu fi milog, frica de a nu fi dus cu rândul la masă, frica de a nu-ţi face culcuş la poalele puterii, frica de a fi liber.

A spune că ne-am întors la 1990 e o eroare. Pentru că niciodată nu am plecat cu adevărat de acolo.

Secera şi ciocanul nu mai ştanţează acum România. Privind însă harta alegerilor, se vede că secera a rămas, o seceră roşie a vechiului Regat, Moldova şi Muntenia, care împresoară Transilvania albastră şi galbenă de 25 de ani încoace.

Şi care într-o zi ar putea s-o taie.

Iohannis

În oraș pute persistent a canalizare cu prilejul alegerilor prezidențiale. Ai zice că locuitorii săi au defecat fără măsură, confruntați cu perspectiva delirantă de a pune umărul la hotărârea propriului destin. Canalele s-au înfundat cu căcatul civic al corporatiștilor, funcționarilor și al pensionarilor (neurbanizați). Grija zilei de mâine s-a preschimbat în diareea zilei de azi.