E bai cu vaca

Se dă textul de mai jos (Gândul, 28/01/2014). Se cere a se identifica ciudățenia de limbaj ce apare într-o anumită parte a textului. Detectarea ciudățeniei respective va face diferența atât între un sudist român și un vestic, cât și, pe de altă parte, între un vorbitor de română corectă și unul care vorbește și scrie (public) ca la mă-sa acasă.

Dar nu va veni nimeni să rezolve gratis problemele mele răutăcioase. Să vină armata!

Iar comunitățile locale investesc mai degrabă în utilaje care le pot ajuta fără să vină Armata să le dea zăpada, nu în parcuri de milioane de $ în mijlocul satului...

Unde sunt negii de altădată?

Iubirile fără speranță de la finalul adolescenței (cine ar ști să ateste cu precizie când e asta?). Îți spui că-l suni (o suni) o ultimă dată doar pentru a-i auzi vocea. Și, de fapt, nu te mai poți desprinde de telefon (de el, de ea). Pentru că dorești confirmarea iluziei că nu poate trăi fără tine. Sunt anumite cuvinte mângâioase pe care tânjești să le asculți neapărat, însă fără a le obține sur demande expresse, și nu vocea aia expeditivă, tot mai tensionată, aproape isterică din receptor. Dar nu le vei mai auzi în veci. Decât dacă ameninți că te sinucizi. Or, de câte ori poate un om să amenințe, în mod credibil, că se sinucide?

Coada la update

Muncim în cea mai frumoasă parte a zilei, irosind-o cu o veselie ce nu-i a noastră, ca să cumpărăm apoi niște cârlige de rufe, niște prosoape de bucătărie multicolore, un bec în plus în baie, un fotoliu, un coș de gunoi. Muncim pentru a ne îngădui să visăm la un sistem de amplificare a sunetului home cinema - scopul este să nu mai părăsim casa. Casa devine cartea, cămașa noastră. Casa ne e amant(a). Muncim pentru casă.

Stau la coadă la upgrade, ca parte acceptată a lumii care bălește la tehnologie.

Tot ce îmi doresc nu este în mod necesar ceea ce îmi și trebuie. Vreau natură acum, nu fețe, nu mimici convenționale sau slobode. Vreau, am nevoie de copaci, șoaptele lor, ritmul lor. Natură vie, înapoi în natură. Nu știu ce este natura, totuși. Urbanul e natură de asemenea. OK, atunci numească-se nevoie de sălbăticie! Nu ochi dresați, nu picioare de pe care soarele verii s-a dus demult. Nu priviri. Foșnete, ritmuri cosmice.

Contestă totul, în așa fel încât maturitatea să te întâlnească într-o cât mai mică măsură îndoctrinat, încremenit în credințe definitive.

Victor Ponta, portret în ulei (de motor)

Andrei Pleșu îl zugrăvește gros, nemilos și fără eroare pe zâmbărețul V.V. Ponta, lățindu-i până la grotesc zâmbetul autosuficient, cu buzele strânse și obrajii umflați, în ediția online a Revistei 22, click pe link:

Un băiat vesel într-o ţară tristă

Nimic din alcătuirea sa nu l-ar fi calificat, într-o ţară normală, pentru funcţia de prim-ministru. Necopt („cîrlan” după vorba lui Ion Iliescu), fără nicio performanţă profesională anterioară, obrăznicuţ fără strălucire, necinstit în evoluţia sa academică, lipsit de competenţă şi viziune financiar-economică, educat frugal şi adesea prost-crescut, pe scurt un carierist oarecare care a ajuns, brusc, în copac… Fericit să apară la televizor şi să se tragă în poză cu „înalţi reprezentanţi” ai forurilor planetare care, formal, sunt obligaţi să-l ia în serios, Victor Ponta a pierdut, în mod vădit, simţul orientării, iar despre răspundere personală şi instituţională, despre priorităţile ţării (distincte, totuşi, de imaturul lui joc de glezne) nu pare să aibă nici cea mai mică idee.

Pictor Vonta, de-a mijoarca pe bani publici

Florin Negruțiu, Gândul, despre dispariția misterioasă a sinistratului nr. 1, acest Muci'n'Ceai Guevara al politicii românești:

"În condiţiile în care nimeni la Palatul Victoria nu pare să aibă habar unde se află prim ministrul României, românilor nu le-a rămas decât să facă haz de necaz şi să să speculeze pe marginea „acelor obligaţii” importante din cauza cărora dl. Victor Ponta a trebuit să părăsească urgent Guvernul. Potrivit unor martori, premierul a fost reperat, simultan, în mai multe locuri: pe o pârtie de schi în Austria, în Bucureşti deghizat în Victor Slav, pe o insulă exotică jucând şah cu Elvis şi pe o navă extraterestră unde şi-ar fi donat trupul în numele ştiinţei universale. Se ştie cu siguranţă doar că, în locul unde se află, are acces la Internet, deoarece postează la intervale regulate mesaje de felicitare pe Facebook către diverşi aniversaţi rămaşi în ţară să ţină steagul sus. 

Nu vi se pare că totul este de-un absurd care atinge grotescul? Un imatur miserupist joacă v-aţi-ascunselea cu o ţară întreagă. Pe timpul nostru şi pe banii noştri."

Scurtimi

Un fulger de soare orbitor, surle și trâmbițe stinse într-un falset - trecu încă o dimineață de mijloc de iarnă, înecată prompt în aburul gros ce întunecă și cenușește majoritatea zilelor terne, fără istoric, din cea mai urâtă și mai nepotrivită perioadă a anului pentru a veni pe lume. 

Drumul egal al fiecărei zile*

Cu toate că mă trezesc uneori (din somn) cu suspecte apucături feministe, ca un Zorro - apărător din oficiu al femeilor torturate psihic în căsniciile sau concubinajele lor, asta nu-mi chiar întunecă vederea. 

Feministele ar trebui să înfiereze în egală măsură, pe lângă tendințele machiste (certe), patriarhale, de forță ale bărbaților, și ușurința cu care unele femei se folosesc de sexul lor, de jucarea agresivă a umilinței și a vulnerabilității pentru a obține (a păstra) o poziție socială favorizantă, Puterea sau, simplu: pentru a (se) închide (cu) un bărbat într-o atât de gratifiantă (pentru acest tip de femeie) și îngustă relație maritală.

N-ar trebui să ne mirăm într-atât. Extragerea de pe piața disponibililor a unui bărbat sau a unei femei este un sport ce tot mai îmbie o seamă de amatori. E un scop în sine. Puțini se întreabă ce urmează după aceea. Puțin le pasă. Important este jocul la offside. A scoate din joc (ca să nu fii a altuia/al alteia; ca să-mi aparții) e într-o asemenea măsură ispititor încât om vedea noi pe urmă cu ce umplem restul zilelor noastre împreună.

__________

*însemnare prilejuită de: Gabriela Adameșteanu - Drumul egal al fiecărei zile, Polirom

Alexandra Coliban-Petre...

...traducătoarea romanului Middlesex. Se încăpățânează să ne convingă că o formulă ca, de exemplu: Why don't you come over this weekend se traduce în românește cu, presimțiți?: De ce nu vii aici în weekend? 

Numai eu găsesc că este, evident, vorba despre o invitație, o propunere, o formă mai frustă, dar de bun simț, a unei politeți înțelese pe americănește: Ce ar fi să vii aici în weekend? Adaptarea traducerii ar trebui să-și intre imediat în rol în astfel de cazuri. 

Dar nu! A. Coliban-Petre traduce ca și când ar cere cineva socoteală sau ar reproșa, și nu ca și când - cum se și întâmplă, de fapt - ar face o propunere! Și nu apare doar o singură dată! Why don't show Callie to her room? devine, previzibil: De ce nu-i arăți lui (o conduci pe) Callie camera ei? 

Sună stupid; parcă auzim cum își întreabă o mamă ipocrit blândă (sau vag iritată) odrasla: De ce nu vrei să-i dai puțin și lui Ionuț mașinuța ta? Habar n-avem de semantică. Un simț al textului. Traducem înainte, ca oile? Să vină odată pagina șase sute și să trântim obosiți capacul laptopului?! Am mai dovedit o carte.

Îmi pare rău, sunt conștient că vă copleșește onoarea de a tălmăci un mare autor american contemporan, fie și pe bani de nimic, cum or fi plătind editurile noastre, dar nu stăpâniți bine toate înțelesurile din limba română! Nici eu nu le stăpânesc, însă din mâinile mele nu ies în librării transpuneri în limba română ale unor mari opere literare.

Dar nu e imposibil să găsim și oameni prin degetele cărora curge în paginile cărților ce vor urma să ne bucure pe noi cea mai curată românească. Și am să-i pomenesc iarăși.

Ivănescu, Ralian, E. Marcu, Ion Roman, Scipione, Mehedinți, Ghițescu și alții sunt/erau situați la distanță de secole din punct de vedere cultural și stilistic de voi, nou-veniții. Sigur că sunt excepții tinere, care vă salvează obrazul, ajutându-mă pe mine să vă uit repede omisiunile, iată doar câțiva: D. Crăciun, R. P. Gheo, C. Lima etc. 

Cago ergo sum

Unii oameni sunt doar o sumă de funcţii: a consuma, a se reproduce, a agresa, a defeca. Restrâns: a consuma, a agresa, a defeca. Cât despre zisul instinct de reproducere, nu au capacitatea de a intra într-un fel de prietenuşag cu acesta, ci doar îi slujesc orbeşte. Oamenii-funcţii nu se pot dispensa de a agresa. Ei consumă agresiv, se cacă agresiv, se poartă agresiv, rezonând perfect cu infernul din ceilalți.

Eugenides

Pentru mine e limpede: cea mai bună carte a lui Jeffrey Eugenides rămâne prima lui carte: Sinuciderea fecioarelor. Dintre cele traduse în limba română, eu am ajuns la Middlesex (Premiul Pulitzer, 2003). Nu m-a convins, necum cucerit, însă, nici mai sobra Intriga matrimonială. 

Un talentat și mustos scriitor, care, din nefericire, pare a se lăsa prea ușor pradă potopului de idei și oportunități ce-i inundă mintea. Sinuciderea fecioarelor are avantajul că este de mai mică întindere, comprimată, mai apropiată de forma și structura nuvelei. M-au cucerit tonul ei, farmecul cețos & felul tandru-ironic în care s-a apropiat de frumoasele sinucigașe. Eugenides nu a deținut aici spațiul necesar obișnuitei inflații de elemente de realism magic ieftin, care abundă în mod supărător în Middlesex. Unde îmi evocă o Isabel Allende masculină.

Celelalte două romane, așadar = literatură de entertainment. Există vreun mare autor pe care vă doriți de mult timp, în subconștient, cu o oarecare vinovăție a amânării, să-l recitiți? Între a-l citi pe Eugenides, cu scriitura sa „antrenantă” și complice facilă, și a reciti ceva remarcabil (H. James, Llosa, Camus, Proust, Faulkner, Philip și Jospeh Roth, Updike etc, sau chiar tragicul R. Bolaño), vă sfătuiesc să alegeți recitirea. Infima frustrare de a ști deja „ce se petrece”, e preferabilă frustrării de a parcurge cu roade puține șase sute de pagini cu un dulceag iz de păcăleală literară. Giumbușlucuri literare de consum, presărate savant cu latinisme, istorie mondială, geografie după ureche sau politică socială americană din vârful pixului.

În mod sigur sunt cam aspru. Romanul are umor. E alert. Captivant. O frescă socială. De aia a luat Pulitzer. Dar are prea mult umor. Pare neserios, în ansamblu. Istorisirea despre sexul intermediar ar ține și de una singură, fără atâtea grecisme culte. Mitologia hermafroditului, mitologia în genere, e puțin pusă cu mâna. Lipiturile se întrezăresc.

Dar vraja și reușita ansamblului nu le contestă nimeni. Vehemența mea de mai sus e, în realitate, rușinea întoarsă pe dos de a-mi fi plăcut necuvenit scufundările mele nocturne în acest sufocant roman.