Westbam And The Love Committee - Love Is Everywhere (New Location)

 
No comment

Vă place

Nu vă dați în vânt după Portnoy’s Complaint (1969) - cunoaștem. Originalitatea și scriitura frustă au fost întotdeauna greu de digerat (o spune și Martin Amis).

Vă arătați excedați de limbajul obscen, neduși la biserică cum sunteți, dar vădind o indubitabilă mentalitate de enoriași; oripilați de tematică - așa ceva nu există, doar Ceilalți se masturbează. Umorul lui Roth vi se pare mai mult decât îndoielnic. Răzvrătirea împotriva luării în serios. Evreul antisemit! Nu se glumește cu lucrurile astea, ele tratându-se după rețetă, în spitalele de specialitate. Câtă lipsă de bun gust, nu! Câtă frivolitate, nu! Ce lume bolnavă, nu?

Ei bine, nu! Dacă romanul lui Roth vă pare indigerabil, nu vă amăgiți că n-ați fi și voi tot niște indigerabili, deopotrivă - cei care-l respingeți sau cei care îl devorați cu poftă. 

Cuconet literar - dacă voi vă scobiți în nas ascunși între pereții băii, doar nu o să credeți că diferența dintre voi și cei care se scobesc în public, așteptând verdele la semafor este foarte mare. Dacă familia onanistului rothian e disfuncțională, ce vă închipuiți, că sub maniile spilcuite, de porci educați, ale taților voștri sau sub răbdarea tăcută a mamelor voastre se ascunde o familie model?

Dar ce voiam eu să scriu astăzi nu se referă la obiceiurile unor lectori pudici, văduviți de umor. Voiam, de fapt, să împărtășesc repede cuiva părerea (expusă deja, negru pe alb, tot de M. Amis, în NYT) că un roman ca Portnoy este ceva ce numai romancierul Philip Roth ar fi putut scrie. Cine l-a aprofundat pe Roth, știe la ce mă refer. Dar pot depune mărturie în sensul ăsta și puținii cititori care, nespecializați, sunt totuși înzestrați cu acea intuiție de a ghici un scriitor mare chiar din paginile unei nuvele nu în întregime reușite.

Pictor Vonta

„Cel mai cinstit guvern al României” (ever, ar adăuga un hipster) a schimbat 14 miniștri de la prima sa instalare, aprilie 2012, când guvernul MRU a fost dat jos. Cu sprijinul mișelesc al PDL și al partidului de patrioți care a apărut în Parlament fără a trece prin alegeri - UNPR. Partidul ăla condus de un general de rezervă, care în mod sigur ține la a-și apăra onoarea de militar (lacrimi, suspine, simțăminte patriotice) când i-o atacă alții, dar nu și atunci când și-o calcă în picioare de unul singur.

Puvernul Gonta a probat în exercițiul funcției (nu înainte de a fi învestiți, cum ar fi fost firesc) 14 miniștri, care au fost pe urmă dovediți, într-un fel sau altul, incompatibili cu demnitatea acordată. O colecție de condamnați și de unii cu probleme de integritate (cu fundul în două sau mai multe slujbe), un convoi de justițiabili descătușați. Trei plagiatori. Doi, la educație! Unul tronând și în ziua de azi, surâzător ca un pui nou-născut de mamifere primate, în fruntea guvernului.

Nu știu cum își poate imagina cineva - să presupunem, un fost chiulangiu al clasei, un pic tăntălău, etern elev de nota cinci - că eu, fost coleg de-al lui, l-aș putea acum respecta subit, uitând cum copia odinioară și cum trecea clasa grație intervențiilor lui tac-su, în timp ce-mi strânge mâna în proaspăta lui „calitate” de prim ministru! Să nu fiu greșit înțeles, eu respect dreptul oricui de a fi tăntălău, cu condiția de a nu mă trezi cu el pus în funcție de răspundere publică. Dar nu gust nicicum mâzgălelile încropite șmecherește și expuse cu nerușinare, seară de seară, pe la televiziuni ale lui Pictor Vonta - zugravul de miniștri.

Grandoarea și alte suferințe

Nevoia de măreție a oricărui muritor, încăpățânat să mențină o distanță magică față de finitudinea sa, e o formă de boală sufletească (psihică). Fără șanse de cură într-o instituție de profil. Ecoul unui nimic răsunător - greu de amuțit prin medicație.

Iar când măreția e înțeleasă ca o înstăpânire asupra celorlalți, trista afecțiune a omului subjugat de spectrul ei este deja o certitudine. Pentru nefericiții ăștia, anonimatul, viața simplă sau prizonieratul într-un profil social „discret” sunt sinonime cu vidul teribil pe care-l poartă înăuntru. Ceva de evitat, de neprivit în ochi. Îi înfricoșează numai gândul la asta.

Cu toate că eu, unul, nu mă simt hărăzit pentru angajamentul total, în nici un caz pe termen lung, asta nu mă împiedică să intuiesc că singura măreție pe potriva muritorului (creștin sau nu) e aceea a renunțării la sine pentru a se dedica celorlalți. Umilința și uitarea de sine în slujba celor nenorociți, la fereală de lumina reflectoarelor, sunt piscul unicei grandori pe care omul este în măsură să o atingă pe parcursul unei vieți.

Domnia, setea de a domina, de a sta mereu deasupra, delirul șefiei, spaima surdă, neîncetată, a pierderii privilegiilor aduse de putere, căderea din funcție percepută ca o Repetiție (anticipare) a morții însăși, beția autorității întreținute prin mijloace malefice - sunt alte forme nerecunoscute, socialmente acceptabile, ale suferinței psihice. 

Cristian Delcea - speranța jurnalismului contemporan

În ziarul Adevărul, numărul din 4-6 octombrie 2013, articolul Spionaj turistic la Sankt Petersburg (trecând peste titlul forțat senzaționalist, că poate i l-a impus editorul): 

„Sankt Petersburgul trebuie să fie grozav în orice anotimp, dar dacă aveți în plan să-l vedeți, făceți-o la începutul verii.” Autorul articolului deconsiliază însă vizitarea fostei capitale țariste dacă nu cunoașteți grafia chirilică. Cristian e drastic, neiertător în verdictul său de ziarist umblat, spunând-o franc: dacă nu știi să citești în rusește plăcile comemorative „toate sunt egale cu zero, orașul își pierde tot farmecul.” De unde desprindem că de nu ești în stare să citești plăcuțe, n-are sens să călătorești prin lume. N-ai ce vedea. Plăcuțele-s tot farmecul.

Dar să-l lăsăm pe jurnalistul păcii să se exprime, că nu degeaba a primit el o diplomă manga cum laude la finalul anilor de „studii superioare”: „Așa că, dacă vizitați orașele Rusiei, făceți-o în cadru organizat, cu ghid și hartă tipărită.”

Credeți-mă, îmi venea să... Și, uite așa ajunse Cristian Delcea un faimos de celebru articolist la Adevărul.

Analfabetar

Adelina Vasiliu, traducătoarea lui Markus Zusak - Hoțul de cărți (n-am înțeles nici de ce în românește e hoț, când e vorba de o fetiță hoață; până o să văd versiunea engleză rămâne așa): „Făceți-l pe copilul ăla să tacă!” Cu accent din josul României, pe ce, firește. Duceți-vă și închideți-l. Puneți-vă pe vine și defecați liniștiți. Editura vă aduce cultura. Taceți, vă rog, făceți liniște!

Sau: „Se abținea să nu fluiere.” Mai încolo: „S-a abținut să nu tușească.” E o luptă pierdută. Auzim azi peste tot: se temea să nu răcească. Bine, accept și asta, limba e vie, oamenii-s neinstruiți, dar nu în limbajul literar, nu în cărți. Dacă mă tem să nu răcesc, logica spune că vreau de fapt să răcesc. 

Apoi, fiecare dar e negreșit însoțit de câte un totuși. Dar totuși. Adversativa celor care n-au încredere în limba pe care o vorbesc. Nici în puterea lui dar - luat de unul singur. Nici în puterea lui totuși. Generații de elevi, prostite de profesori de română semidocți, au ieșit din școală convinse că dar face mereu echipă cu totuși, nu au un suficient simț al limbii care să-i usture la papile din cauză că tocmai comit un rușinos pleonasm. Un exces. În traducerile produse de acești excesivi veți întâlni întotdeauna aceste dar & totuși într-o pereche inseparabilă. Dar cu cine mă bat eu aici? Cu morile?

Cohen, Albert

Belle du Seigneur:

El îi sărută mâna, mărturie a unui respect care fu primit cu gratitudine, căci lor le place la nebunie să fie respectate după toate acele gemete și tutuiri scăldate în salivă.