Trei tigri triști de Infante, un roman la fel de coerent ca un tablou de Picasso, departe de mine preferinţa exclusivă pentru cărţi coerente, dar asta întrece orice măsură, și o povară nedeslușită, pulsând pe suflet, ceva de care aș dori să mă scutur, dar nu înjurând melodii comerciale ce nu-mi plac laradioguerrilla, nu-mi plac ele din născare, dar să nu intrăm în amănunte, nici înjurând cuptorul cu microunde pentru că-i șchioapătă cu zgomot platoul rotativ din interior și lucrurile din casa mea musai să funcționeze impecabil, altfel le arunc naibii pe fereastră.
6 comentarii:
Citeşte şi Nimfa nestatornică. Chiar dacă iniţial am zis că nu prea-mi place, până la urmă, cred că-i mai bună ca Tigrii.
O să citesc. Dar ştii cum te simţi după ce un autor recomandat te dezamăgeşte. Pe lângă senzaţia neplăcută că ai fost tras pe sfoară de o făcătură literară de mulţi elogiată, mai e şi faptul că realizezi dureros pierderea timpului. În defavoarea unor opere garantat gustoase.
Da, ştiu. Iar eu am fost printre cei care au lăudat în gura mare Trei tigri trişti. Nu spun altceva nici acum, dar Nimfa e mai aşezată. Am început-o cu reţineri, după primele nu-ştiu-câte pagini am zis că nu-mi place, ca în final să recunosc că m-am înşelat.
Am citit fix jumătate din Tigri. Dacă o să-l reiau, va fi de acolo de unde am lăsat semnul. Cred că e o carte ce poate fi citită în dezordine, coadă-cap. Bucăţi de literatură bună, fragmente de geniu, savuroase, intercalate cu umplutură, stil de dragul stilului, în genul satiric postmodern. Unde scriitura, textul, devine personaj. Puţine dintre calambururile alea nu au fost emise la o bere cu prietenii mei. Înainte le-a adunat, pur şi simplu, pe toate. Efectul devine din comic obositor. Romanul nu stă laolaltă ca întreg, e ţinut astfel doar de coperte.
precis la jumătate l-am dat naibii şi eu. postmodern postmodern, dar gci prea s-a jucat de-a literatura. îmi pare unul din exemplele perfecte de snobism auctorial. dă-i naibii pe tâmpiţii care au să-şi prindă pielea în tomul meu, eu fac aici Literatura.
Da, și nu se poate spune că n-am citit alte romane cumva asemenea. La Dos Passos nu am avut nici un fel de problemă.
După ce am citit Antunes, deși am ieșit din fiecare carte amețit și dezorientat, nu am înnebunit și nu am simțit că am fost părtaș entuziast la o farsă - ca în cazul lui Infante ăsta.
Nici nu știu cui s-o dăruiesc. De regulă, eu dăruiesc cu drag numai cărțile care mi-au plăcut mult. Dar pe asta nu pot nici măcar să o arunc, a fost scumpă!
Trimiteți un comentariu