la naissance du mal

Ascultați acum basul acela de început, anunțul, chemarea, teaser-ul din care naște totul, mugetul, vaca aceea nebună, the raging bull, electronic curat, electricitate pură, imaginați-vă cum a putut vibra acolo jos, la începutul concertului, cu luminile stinse, scena în nuanțe de infern, roșu și negru, culorile lor favorite (puțin îmi pasă că negrul nu e culoare), mov, ignorați sunetul execrabil, captat de camera video, imaginați-vă că acolo jos a sunat în așa fel încât îți venea să te prosternezi, ca-n fața altarului, să te arunci la pământ, apăsat de păcatul plăcerii gratuite, și blestemați neșansa de a nu fi fost prezenți. Eu am fost! În așteptarea versiunii oficiale, pe care am s-o cumpăr, oricât ar face:

Live in Berlin

Sânziene. Acasă

C.S./24 iunie 2013

Carte frumoasă (preview)

Degetele mele de la picioare, bietele, parcă sunt bucuroase la întâlnirea cu peretele, parcă pentru asta au fost născute încă de la început și abia acum au înțeles ce au de făcut în viață. Îmi vine să plâng pentru degetele astea zece, timide și obosite, care în sfârșit învață să meargă. Sărmane degete, eu mă uit la ele și ele la mine. Cum le va spăla altcineva într-o zi, așa îmi vine să zic, apoi îmi alung gândul din creier, zic nu, întâi le va săruta altcineva, chiar dacă eu nu voi dori, întâi le va alinta pe rând, apoi ele vor mai merge mult și bine, degeaba vor căuta, și în final tot o să le spele cineva și tot altcineva le va șterge fără grijă, le va ascunde în ciorapi subțiri cum n-au văzut, în pantofii ucigător de frumoși de sub birou, și de închis le va închide pentru totdeauna tot altcineva, în altă parte.

Lavinia BĂLULESCU - La mine-n cap, Cartea Românească, 2013

Scriitori români

Dacă Șaman de Adina Dabija este „una dintre cele mai spectaculoase cărţi apărute, în ultimii ani, în limba română” (Simona Sora, Dilema veche, nr. 483, 16-22 mai 2013), nu sunt atât de sigur că această apreciere neînfrânată e de privit ca un compliment pentru autoare cât ca un diagnostic nu prea măgulitor pentru restul scrierilor recente din literatura noastră. Înseamnă că stăm prost. Scurt: dacă Șaman e spectacol, nu știu dacă vreau să citesc celelalte romane „spectaculoase” de după 1989! Cu excepțiile, mai vârstnice, numite: V. Vosganian și C. Teodorescu (bine, treacă și câte ceva din M. Cărtărescu & G. Adameșteanu).

Doamna Sora a scris foarte frumos despre Șaman în articolul la care trimit mai sus. Din acest motiv am și cumpărat cartea. Dacă ar fi trăit, alș mi-ar fi servit de la fileu o replică-perdaf care ar fi făcut referiri nimicitoare la memoria mea prea scurtă, legat de alte recomandări bizare emanate din rubrica dilematică a Simonei Sora (țin minte și acum ce consternare mi-a produs un neașteptat fragment elogios la adresa lucieit, în plin „conflict” internautic; dar aflu că erau cam prietene, făceau schimb de mâțe). Iar acum, întocmai văcarului, am pe cine da vina: pe sat. Satul e de vină că am întâmpinat opera Adinei Dabija cu niște așteptări aproape frenetice! Mi-am amânat alte lecturi, (Zweig, Peixoto, Yourcenar - de pe listele mele, destinate să pună ordine în haos) ca să mă arunc fără discernământ, cu nebănuite resurse de naivitate, în lectura Șamanului.

Din toare referințele găsite despre carte, înainte să mă apuc de treabă, e valabilă doar aceea cu „se citește pe nerăsuflate” (O. Nimigean, pe coperta a IV-a). Cineva ar putea spune că mă contrazic. Însă chiar e posibil să citești cu sufletul la gură un roman nu neapărat spectaculos, ci scris bine. Șaman e scris bine, cuminte, corect, cinstit. Nu am putut discerne, totuși, nimic realmente „curajos” în pagini, în sensul dat adjectivului de Simona Sora în cronica domniei sale. Pe lângă „aprecierile” înșirate mai înainte, aș adăuga neapărat și aceea că am citit un roman pur (vădit și neascuns) feminin. Nu mă puneți să definesc ce înțeleg eu prin romane „feminine”, că nu ajungem departe, nici nu isprăvim subiectul. În orice caz, nu e vorba de ceva măgulitor. Fără forță. Fără vână. Diafan, cețos, levitant. Lirism în cantități diabetice, lirism de liceu, întrerupt, ce-i drept, de unele pasaje impecabile.

Dacă ar fi să-i comparăm scriitura cu un gen muzical - A. Dabija compune un vals în genul lui Berlioz. Prozatoarei nu-i lipsește simțul ritmului, dar nu și pe întinderi mari. Dovedește capriciosul obicei de a-și abandona partenerul (cititor) în timpul dansului. Nu dezvoltă suficient. Rezultă de aici o caraghioasă mișcare de rotație a cititorului în jurul propriei axe.

Misoginismul ce pereche are când e adresat bărbaților (români)? Ei bine, găsim și din ăsta în carte. În schimb, bărbații canadieni sunt de un rafinament ce frizează cabernet sauvignon-ul... Categorie în care bănuim că se numără și înclinația lor pentru sex în grup și ménage à trois. Un mascul român ortodox, grosolan, nespălat și ursuz, nu ar accepta niciodată grozăvii din astea în patul matrimonial, nu-i așa? Am fi surprinși...

În fine, până să citesc niște interviuri cu Adina Dabija, fusesem și mai pofticios să-i trântesc romanul. Însă m-a potolit considerabil o anume confesiune, care, într-un mare fel, tranșează și justifică totul: „Nu mă consider scriitoare, de exemplu. Sunt cineva care încearcă să vadă cine este și să înțeleagă ce se întâmplă.” Ei bine, abia de aici ar fi trebuit să începem. Nu-mi pusesem în gând să deconstruiesc valoarea metafizică, de autoficțiune sau de bildung a prozei de față. Dar și stilul scriiturii e departe de a fi pe gustul meu. Și atunci, ce mai rămâne din entuziasmul inițial?

Rămâne un episod puternic, construit ca la carte, către final. Înaintea călătoriei inițiatice în ținutul inuiților, într-o cameră de hotel eliadescă (vezi Noaptea de sânziene), alter ego-ului autoarei i se arată - în vis? aievea? - două figuri paterne: tatăl real întors din morți, acum mai înțelept, tatăl care cu ani în urmă renunțase lesne la ea, spre binele fetei (o fac mulți alții, în numele acestui Bine), la o vârstă infimă o dăduse unei mătuși, și un prieten apropiat, care, într-un rând, jucase cu mai mult succes rolul de tată, în viața ei de adult, o protejase, o răzbunase. O ajutase să spere că omenia dezinteresată este încă posibilă. Fragmentul m-a emoționat cât nu m-a mișcat cartea întreagă.

„Nu este o îndepărtare de poezie în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat, sufletul tău e mai fluid, simți nevoia de poezie – cum e în etapa în care descoperi poezia. În altă etapă de transformare a sufletului, simți nevoia să analizezi.” (interviu pe bookaholic.ro) Nu mă feresc să spun că mă ia cu fiori ori de câte ori dau peste acest tu impersonal ca opțiune de traducere (îmi pare vulgar, neîngrijit) sau de narațiune, iar când cartea e scrisă numai bazându-se pe tribulațiile câte unui tu de acest soi (te trezești, te speli, te gândești că, treci strada și simți că...), mă năpădește urticaria! Mă neliniștesc într-un inexplicabil fel cei care vorbesc despre sine la persoana a doua...

Una peste alta, prozatoarea scrie cum ar face-o cineva care nu a consumat foarte multă beletristică. Cititoare de esoterisme, mistică orientală și despre miracolul plantelor - da. Sare în ochi imediat.

Pe Adina Dabija o apreciez acum mai mult privind-o prin lentila interviului de pe bookaholic. Pare a fi un om minunat. Echilibrat. Nu se ține a fi o scriitoare, or asta ar fi fost îndeajuns să-mi spulbere apetitul critic. Nu o preocupă „viața literară”, tabere de creație, petreceri ieftine, beții între „artiști” - unde vom găsi mai mulți entuziaști lipsiți de talent, plus paraziții lor, decât oameni cu har. Sentimentul meu penibil și înciudat se îndreaptă, de aceea, pentru a fi cumva decontat, către d-na Sora, căreia i-am dat din nou ascultare cu naivitatea uitucului vesel. Sunt eu penibil, deci, că m-am lăsat prostit de obișnuitul cor al lăudătorilor, mâini ce spală alte mâini, decăderea criticii, primatul prietenușagurilor...

Arunc prosopul

Arunc prosoapele scorțoase pe jos, picioarelor mele, iar trupul mi-l zbicesc frecându-l de gresie. Gresia cu un fin imprimeu fals, depixelizat. Geamul deschis al băii dă fix în fața blocului. Țațele stau așezate pe gard la o șuetă prelungită, comentând corespondența primită de alții; de vecini. Citații, avertismente, popriri. Se întâmplă numai altora.

Există glasuri stridente, de fete în creștere și glasuri mai joase, de fete cărora viața le-a năvălit, de pe-acum, între coapse.

Femeile lui Joyce Carol Oates se lasă dominate voluptuos de bărbați, indiferent care e natura relației - căsnicie sau adulter. Bărbații le acaparează, le captivează (le țin captive, la propriu, câteodată). Ei întind doar lațul, ele intră singure în rotundul imperfect al lațului, și-l strâng cu delicatețe ca pe un cordon chic în jurul taliei. Dorința fascinantă (compulsia) de a sări orbește în neprevăzut, atractivitatea subită a primejdiei. Femeia - victimă a propriei specii. Bărbatul o ia (ca pe o marfă), o posedă, intră în posesia ei, o îngrădește, timp în care el își caută deja o altă împlinire efemeră, în altă parte. Fără a slăbi lațul. Actele de clemență, fărâmițarea proprietății îl emasculează.

Bărbați care se înfig în femei până-n prăsele, până în conștiința acestora. Bărbați pe care femeile îi interiorizează, îi integrează în propriul psihic (ca pe tații lor).

Nu se îndreaptă nici o fată înspre un băiat necunoscut, întins la soare pe plajă, ca să îngenuncheze lângă el și să-i mângâie părul, brațele, întreg trupul. Ca el s-o ia apoi deasupra lui și s-o sărute pasional. Nu se întâmplă asemenea lucruri. Dar e frumos să le crezi posibile.

Gri-porumbel

Nu-mi plac porumbeii. Sunt nişte căcăcioşi graşi, cu pretenţii de distincţie. Căcăcioşi urbani. Şi profitori: profită de simbolistica înfăţişării pe care o au, în virtutea căreia îi răsfăţăm până la obezitate, porumbel cu ramură de măslin în cioc, pogorârea sf. Duh... Cine ar lovi (într-)un porumbel? Copiii țipă pradă extazului când mamele îi cară - e obligatoriu de la doi ani în sus! - în pelerinaj „la porumbei”. Cerşetori, oportunişti - inapţi a respecta integritatea proprietăţii private, inaptidudine pe care, în rest, numai orăşeanul român o mai dovedeşte. Zilnic, din plin. Au păsările de la cine învăţa, deci. 

Doar faptul că porumbeii arată ceva mai bine (mai convenţional, mai acceptabil social) decât şobolanii şi întorc înspre noi, pe rând, câte un ochişor din acela roşu, de insomniac beţiv, ne împiedică să ne dăm seama că suntem victimele unei invazii generalizate. 

Gânguresc, uguiesc romantic şi se-nfoaie în pene, se fut nesimţitori chiar şi în extra sezon. De bine îndopaţi ce sunt, instinctul amoros li s-a exacerbat. Şi se cacă. Ah, această deşertare continuă a preaplinului măruntaielor urbane prin curul lor spasmodic, suprasolicitat! Street Delivery. Nevinovatul mesager al p...ăcii.

În superstiţia lor neînvinsă, credincioşii români, adulatori ai moaştelor, hrănesc cu sfinţenie porumbeii, dar îşi urăsc tenace semenii, îşi desconsideră vecinii şi le-o arată, în principal, aruncând gunoiul pe geam, pe proprietatea „nimănui”. Aşa cum, tot pe geam, de la o distanţă sigură, hrănesc haitele de câini pripăşite pe lângă blocuri cu resturile slinoase ale cinelor. Întru nădăjduirea (certă a) iertării rapide a păcatelor. Dumnezeul imaginaţiei lor înguste putând fi cumpărat, bineînţeles, şi atras într-o atitudine indulgentă, cu asemenea fapte caritabile - curat negoţ cu instanţele cereşti.

Esixtă în jur alte păsări, liber întreprinzătoare, certate cu statul degeaba, mai discrete, mai îndreptățite a se bucura de ocrotirea noastră. Păsări rare, cu trupuri minuscule, păsări care cântă frumos în perioada împerecherii, pot trăi şi cu doi ţânţari pe zi, și nu pun la cale concursuri de defecare stradală. Street Delivery. Probabil că porumbeii cu apucături de hoitari le bat pe acestea, le alungă, când nu le iau hrana de la gură.

Pe de altă parte, ce putem aştepta de la un neam care crede şi acum că dacă într-o zi calci în căcat ar fi bine să joci, cât e proaspăt, la loto, că vei avea noroc... 

De ce nu am iubi noi porumbeii, aceste inepuizabile, impostoare love birds, când numai ei pe lumea asta ne tratează pe toţi egal & fără părtinire, eliberându-şi nediscriminatoriu excrementele pastelate, porte-bonheur, în capetele noastre smerite, pe umerii noştri păcătoşi, încovoiaţi sub ploaia penalizatoare de căcat!

Houellebecq - retour à la poésie

Le Point:

Vous en parlez dans votre recueil: „Évidemment, les jeunes filles,/ L'intumescence de la promesse,/ la rotondité de leur fesses,/ le calme des grands yeux qui brillent.”

Houellebecq:
Oui, c'est agaçant. C'est vraiment agaçant de voir que ça marche encore si bien, la jeune fille. Et qu'on est toujours une bite frétillante, un être soumis.

Das schreckliche Mädchen

Lumea cea ternă e cât se poate de reală. Extazul erotic de pe străzi, vara, transformat într-un continuum și (de aceea) difuz și confuz, e tern - până și el! Fetele se coc peste noapte, și tot peste noapte se desprind și cad, în pârg, cu latura lor umbrită deja intrată în putrefacție.

Acid Mode - o chestiune de timp...

Should Be Higher - ritmul se naște din vălmăsagul basului, mai întâi e basul ce le zămislește pe toate, acute sau joase, acide sau blues. Basul izbește cu vibrații mărunte, prietenos, luciferic, în torace, își adună puterile și cade greoi asupra mulţimii idolatre din peretele de difuzoare, maimuțărind dumnezeirea. Pe Depeche Mode i-am cules, la (concertul din) București, la maturitate deplină. În mod cert, avem de ascultat cel mai electro-soulful album al lor, sintetizat până la esență - Delta Machine!

Capturi din video-ul Soothe Your Soul

Cei trei intră în scenă pe Welcome To My World. Sămânța muzicii răsare de undeva din gazonul strivit, ba nu, de mai adânc, de sub pământ, din miezul lui lichid. Tenorule ratat, Dave Gahan! Erecție întrupată ce-mi ești tu! Taur senzual, cum nu simți tu că te afli în deplinătatea potenței tale decât atunci când șerpuiești muierește pe scenă, ca să ne împingi pe noi în păcat, târfă britanică! Și tu, Britanie promiscuă, cum faci de concepi mereu - la beție, firește - cea mai bună muzică de pe glob? Cum îmi cânți tu mie, și pentru înc-o mie, Dave, îți clamezi dreptul la viață din ultima alveolă a propriilor plămâni! Plămânii mei. 

Martin alături, înger întunecat, the eternal boy, copilul blond cu fața brăzdată, rămas priponit între lumi! 

Nu respir, vibrez ca o foiță de aur în curentul imperceptibil de aer înainte de a fi aplicată peste mutra mea prostită, peste ochii ce nu-mi mai văd. Ca să aud. Ce-aș fi avut de ales? să devin pe de-a-ntregul un timpan dizgrațios; arborez mutra mea de nătâng, de om într-o ureche muzicală. De undeva vine vibrația nebună..., oare prin carnea tare a tălpilor mă pătrunde, oare ce-i cu țepii ăștia reci ce-mi împung chipul, înghețându-l în prostrație? Oare să-mi fi crescut barba ta cănită, barba ta de-o zi, Dave? Să fi fost și eu înnobilat, mai devreme decât ursit, cu ridurile tale de bărbat la 50 (și) de ani? My Little Universe - voi, depechers ascultători docili și, deopotrivă, critici, ați mai pomenit vreodată lichidități nedisimulat acide în DM?

Cu toate că un alt Personal Jesus n-ar mai putea fi vreodată posibil, Soothe Your Soul ne expediază într-acolo, călare fără șa pe-o spinare de aluzii, stăpânit de nădejdea că, de nu suntem atenți, istoria se repetă. O producție electro-western, ritm de trap, chitare în overdrive la refren, synth-uri economicoase, crescendo-ul armonic aferent către refren - unde cei doi cântă (mai rar întâlnit) cu volumul la microfon adus la intensitate egală, M. L. Gore scos în față, dă replica de pe picior de egalitate - there's only one way. După primele două versuri, două sunete-semnătură, ne iau de mână și ne susură tranchilizant să nu mai suspinăm, că de pe-acum suntem singuri & părăsiți, orice doliu se trăiește individual, până la capăt - semnătura descifrabilă, am recunoaște grație acestui semn o piesă DM chiar și fără solo de voce.

I was there when you needed me most 
I was there when you wanted me least 
I was your father, your son, and your holy ghost and priest (Alone) 

Și, de fapt, ce-i și cu această Alone? Nu, nu, nu poate fi, nu-i de pe astă lume. E culeasă din iadul tentațiilor și al jelaniei, Tantal suferind de sete, vârât până-n brâu în apă, apa se retrage când el se apleacă s-o bea, tânjind la fructele ce se apleacă asupra luciului apei și se îndepărtează subit când el vrea să le apuce, mistuit de foame. Alone este rugăciunea eretică a fraților întru melancolice sonorități synth, Dave & Martin, către un mesia improbabil. Iar atunci când cei doi, voci pereche (interșanjabile), izbucnesc în cor, tonalitatea de copil abandonat, maturizat prematur, a lui Martin dublează: Now it's too, too late for words/that should have been said long ago, tu taci, tu nu mai ești carne, oase, limfă, ești cele trei note urcătoare, prelungi, fantomatice, care-s în stare să suie suflete la cer, ca să le izbească frunțile fără contur de planetele cele sterpe, făgăduința invalidă a unei redempțiuni.

Heterosenzualitate

„Familia are la bază căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”. Says who? Says Codul românesc al Familiei... Și alte coduri asemenea, de prin întreaga lume.

Să stipulezi într-un cod civil că mariajul musai să aibă loc între parte femeiască și parte bărbătească îmi pute de la multe poște a primitivism emanat din cădelniță. Nu a trecut mult timp de când „femeia nu avea suflet”, evreii nu erau considerați indivizi umani, cât despre cei ce nu erau „dreptcredincioși” - să piară! „Dreapta credință” se împarte în felii mici, dacă ați uitat, între cei care susțin că duminica-i sâmbăta, că femeile la menstruație nu au permisiunea să intre în biserică, celibatul preoților, sfânta treime, sfânta doime, sexul îngerilor, poziţia altarului, acoperirea capului, folosirea (sau nu a) perspectivei în iconografie, dansul e un păcat, veselia e un păcat, iar de contești (iei în râs, discuți, dezbați) vreo învățătură de-a lui Mahomed musai să mori...

În general, să pretinzi dreptul de a legifera dragostea și opțiunile amoros-matrimoniale ale cuiva, îngrădindu-le astfel, dar şi dând apă la moara prostimii pentru ca aceasta să le poată eticheta în gura mare ca fiind „deviante”, e primitiv. E din categoria: masturbarea orbește, impozit pe bicicletă, copiii-s aduși pe lume de barză, impozit pe câine, copiii să-și cinstească părinții, chiar dacă părinții sunt niște nerozi patentați. Or eu-s liberal până-n măduvă, nu doar pretind că mi-s. Sunt, de când mă ştiu, prea lăsaţimănpacifist, prea individualist, urăsc prea mult entuziasmul colectiv, ca să fi cochetat vreodată serios cu socialismul. În ce mă privește, statul rămâne noapte de noapte, pe cât e cu putinţă, afară, scâncind pe preşul diaintea uşii casei mele. Nu mă culc cu statul, nu mănânc pâinea lui.

Întâmplător, m-am născut şi crescut hetero, dar nu o lege bigotă, emisă de un stat tot mai invaziv (la noi, mânat de la spate de obişnuita spaimă superstițioasă față de BOR-ul turnător) mi-ar putea indica modul de a iubi, cu cine să mă însoțesc, încotro să-mi îndrept iubirea. Mi-e cu atât mai anevoie să-i înţeleg pe cei care vor să se arunce acum cu aşa o ardoare, devenind adică „legali”, în braţele statului care îi desconsideră dintotdeauna.

Recomand ploios această piesă muzicală - Chris Malinchak - So Good To Me ca ea nu apar multe, articulată bine, bine lipită, armonioasă, untură pentru suflet - dedicație pentru toți cei care, indiferent că-s hetero sau homo, vor să plonjeze bovin, cu ochii închiși și cu margareta-n colțul gurii, în burgheza, (tu t'en souviens, mai '68?) strident contestata, reacționara căsătorie.

James, Henry James

Dacă vreodată vă veţi regăsi imobilizat din nou într-o „criză” de cititor, cinci cărţi începute şi (pe cale de a fi) abandonate pe noptieră, altele reînghesuite cu nejustificat regret în rafturi, şi inima pradă ghimpilor vinovăţiei, şi semnele părăsite amăgitor între pagini, ca pentru o altă dată - uitaţi totul, citiţi-l pe Henry James! Orice din H. James, căci nu am dat peste nici o operă prost alcătuită de-a acestui autor excepțional. Începeți chiar de astăzi cu Washington Square, de exemplu.