Scurt raport despre zile aiurite

Marele secret e că mă pregătesc - şi toată lumea se pregăteşte, se pare - să împlinesc o vîrstă tînără şi fericită, chiar dacă îmi scîrţîie oasele la alergat şi urlă la frig şi ploaie. Cum s-a întîmplat: încă de ieri mi-a sărit în braţe o bluză de in, uitată în dulap, şifonată, dar plină de farmece - şi voi să nu ziceţi că n-are treabă fashionu' cu "starea intelectuală". Pe urmă o eşarfă verde-albastră, două pachete grele de cărţi, parchetul umflat la un oficiu cu pretenţii (amuzantă scorţoşenia cu scîrţîit), o altă casieră cu zîmbetul pînă la urechi, colierul de aici. Cartea-cărămidă care îmi face cu ochiul acum, după nici suta de pagini, se cheamă O istorie a filosofiei morale moderne, nu ştiu de ce nu m-a adormit, cred că e suspect. Pornisem de aici, de fapt, ca să arăt că rar, dar bine se întîmplă aşa cum vrei, de exemplu Biblioteca fantastică, Degete mici, cartea despre Jung, trei minute de flirt aşteptînd autobuzul, Nina Simone, boabe de porumb, fleacuri. Lumea asta are suflet. Totuşi nu cred că tortul o să iasă prea grozav...

Nici un nor

Deşi blogul dădea semne de încremenire în tristeţi, iată-ne 'napoi, chiar cu ceva noutăţi. În cele cîteva zile s-a întîmplat că am urmărit de departe ce a fost Librex, adică prin intermediari, fiindcă eu, cunoscătoare a smintelii ce-mi vine cînd văd cărţi, m-am abţinut. S-ar spune că a fost jumate frumos, jumate plictisitor. Fără nici o legătură, l-am citit pe Nichita Danilov care face din Iaşul cel paşnic o halucinaţie, un oraş sucit şi neospitalier. A fost, deci, o lectură cu noduri.

Însă s-a întîmplat azi ca poştaşul să nu vină doar cu plicuri de la bancă şi facturi, ci cu o carte. E vorba de Lust, scrisă de Elfriede Jelinek. Am primit-o de la Alexandra, fiind prima din cărţile libere de la schimbdecărţi. M-a încîntat teribil să o primesc, fiindcă sunt fan al autoarei, mai ales de cînd am citit-o în Literaturen despre Schiller şi Kafka (ihre Klassiker). Tot legat de Elfriede Jelinek, am primit o veste interesantă via e-mail, cum că primele două capitole din Neid sunt deja pe site.

În rest, e un soare de-ţi vine poftă de cireşe, îngheţată şi sărit în apă.

So long, Marianne

It's time that we began to laugh and cry and laugh about it all.
E timpul să scoatem din cutii şi din dulapuri.
Bouquet, compoziţie aromoterapie, termen de valabilitate trecut. Carnet cu notiţe la "De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri". Invitaţie: Stimată domnişoară vrăjitoare, Am fi onoraţi să ne clipiţi din public la prima reprezentaţie a piesei noastre...
O sută şi ceva de foi perforate, aşezate dezordonat, cu vorbe germane chinuite, cu "scrieţi un dialog", "puneţi verbele la Konjunktiv II". Jaf Tea, CDuri cu concerte Scorpions cu inimi desenate cu carioca. Poezii de dragoste de Brecht. Cercelul care a mai rămas din bijuteriile de la o nuntă care s-a ţinut cîndva, nici nuntaşii nu îşi mai amintesc cînd. O agendă albastră cu Laropharm.
Convorbiri literare din 1998, şosete desperecheate, tricou Rammstein, caseta audio cu "Un bătrîn şi o bătrînă". Cam mult praf şi multe hîrtii mărunte, mărunte, de parcă şoarecii sau o mînă plictisită a avut grijă să le facă aşa.

De luni

Iată cum urbea-mi şi-a găsit scurtul moment de glorie, preţ de o ştire ambiguă. Însă poate că ajutorul se întîmplă numai cu program. Aşa cum nimic nu se vede, nimic nu se aude cînd băncile din sala de aşteptare nu ajung, cînd nefericiţii stau cu orele la uşa doctorului, cînd primesc dispreţ şi enervări şi prea rar înţelegere. Nu-i vina nimănui.

Asta am vrut să scriu la început, după aceea mi-au venit tot felul de gînduri, imagini şi mirosuri (de spital), o lehamite undeva în oase. Şi am zis că din ce în ce mai mult se vede (sau văd eu) cum unul e neglijent şi nepăsător faţă de altul, atît timp cît nu-i foloseşte. După aia am citit interviul cu Nikita Mihalkov şi mi-am amintit ce film frumos am văzut într-o noapte. Dar zău că nu ştiu cum pot atîta frumuseţe şi atîta urîţenie să trăiască împreună.

Călătorind prin tîrg, episodul 1

După o dimineaţă înminunată de un anume prolog, am pornit în cercetarea unui sfert din tîrgul Bîrlad. Şi ce-am descoperit, dincolo de pulsul misterios al unui oraş provincial: că o casă necunoscută, pînă mai ieri înconjurată de blocuri, este acum ferită de orice privire cu garduri înalte şi netede. Însă noi am încălcat cel puţin două drepturi şi iată poza chinuită. Arată uşa din spate, neoficială (pe care vin şi pleacă musafirii de rang mediu) şi o grădină în paragină.

Pe urmă privelişte de amiază cu jumătate de bloc vopsit, s-ar spune, curăţenie de april. La final, chiar sus, o pisică leneşă, "a blocului", după lămuririle unui domn cu pălărie, care pisică simte omul după cum îi e felul. Călătorilor le-au mai ieşit în cale copii coloraţi pastel şi domni cu şosetele asortate la cravate. Dar despre asta, ar spune vocea de la teleenciclopedia, într-o emisiune viitoare.

Pseudoperete de blog

"Şi totuşi, aceste forme primitive nu erau nimic în comparaţie cu bogăţia formelor şi splendoarea pseudofaunei şi florei care îşi face uneori apariţia în anumite medii. Aceste medii sînt locuinţele vechi, saturate de emanaţiile numeroaselor vietăţi şi întîmplări, cu aerul lor viciat, bogat în ingrediente specifice visurilor umane - ruinele cu humusul amintirilor şi dorurilor, al plictiselilor sterile. Într-un astfel de pămînt pseudovegetaţia aceea încolţea repede şi superficial, rodea generaţii efemere, care înfloreau brusc, splendid, pentru ca îndată să se stingă şi să se ofilească."

Bruno Schulz- Manechinele, editura Polirom, Biblioteca Polirom

Cred că lui Vic îi este clar că eu cu mine deja nu mai vorbesc.

La film

Am pufăit cu dispreţ o vreme, am căscat, am adormit, am făcut comentarii stupide, am stricat cheful co-telespectatorilor, dar într-un final, recunosc, m-a prins un pic. Am stat cuminte şi-am văzut:

La Mome. Fireşte, aflîndu-mă la începutul experienţei cu filmele, mă gîndeam aiurea aiurea, de exemplu, cîtă muncă să îţi faci sprîncenele aşa subţiri ca ale Edithei (Piaf), de ce nu i se lua rujul pe pahare şi unde anume mai auzisem "A bon" intonat în acea manieră. Care exprimă aşa...un soi de mulţumire orizontală, dar deschisă şi curioasă spre autres choses.
Das Leben der Anderen- după ce-am văzut că a fost premiat. Este cumva demonstrativ, în special în scena finală cînd Wiesler (Ulrich Mühe, a se observa ochii) intră în librărie şi cere cartea urmăritului, carte publicată pe baza dosarelor. Eu l-am urmărit în special pe acest om al statului (Statului) care se îndrăgosteşte de victime, făcînd două greşeli: auzindu-le mai tot timpul şi stînd de vorbă cu ele (mai ales cu ea) în condiţii neoficiale. Mare parte a poveştii se petrece înaintea căderii Zidului, dar mai mult înseamnă personajele. Chipurile, ţinuta, vocile urmăresc the rise and fall. Şi există şi carte.
Paris je t'aime. Cu oarecare ruşine voi spune că nu mi-a plăcut grozav, că m-a obosit trecerea de la o poveste la alta şi că la unele chiar nu am înţeles ideea. Probabil fiindcă n-am văzut Parisul cel cu sute de feţe.
Ninotchka. Dacă e cu Garbo, mă vrăjeşte oricum. Ce-am observat, totuşi: cînd un anume cadru nu se leagă prea bine de celălalt (dînd impresia de fals, fotografic), ai timp să-i observi frumuseţea. Cum ar fi o ninsoare alb-negru la Moscova, un bărbat posomorît, un zîmbet perfect, o îmbrăţişare afectată. Iar ea minunată: cu o voce antifeminină, cochetă cu un pic de ridicol. Un pic de ridicol pluteşte, de fapt, şi peste capitalistul Paris, dar şi mai şi peste Rusia. Numai un pic, cît să te simţi fericit.

Schemă cronologică

1926. august-septembrie. Pe 4 august termină de scris şi partea a treia din Craii... . Trimite manuscrisul şi corecturile tranşelor anterioare la Gîndirea, de unde încasează 2 000 de lei. Mai ia 10 000 de la ministerul de Interne şi pleacă, pe 26 august, pentru o săptămînă la Sibiu. Cercetează prăvăliile din oraş, îşi vizitează croitorul, merge la un concert de muzică religioasă la Biserica Luterană. Desenează şi redesenează în tuş negru şi în culorile legiuite armele familiei Karabetz, transcrie lista celorlalte familii ţărăneşti înnobilate odată cu ai săi. Se simte atît de bine încît reîncepe să beai ceai şi cafea.

Ion Iovan- Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, editura Compania, 2002

Scris clar, fără fason, cu multe înţepături la adresa lui Caragiale-tatăl şi o declarată simpatie pentru fiu, pe lîngă visătoarea speranţă că atît Jurnalul, cît şi carnetele (originale) or fi pe la vreun inocent care le-a moştenit.

Prietenul dumneavoastră/duşmanul/rivalul

E titlul unui capitol din cartea pe care tocmai am citit-o şi care- se va vedea- nu îmi dă voie să-i aduc vreo obiecţie. Îmi e dat, se pare, să am tot mai dese întîlniri cu cărţi masive, scrise "clasic" în care ironia face ştiinţa despre sufletul omenesc să sclipească. Inteligente şi ambiţioase, vrînd să cuprindă totul, să fie universal valabile. Acesteia îi reuşeşte, devenind din cronică a celor două războaie- o cronică a sufletelor, din Polonia pînă în Boyowa. Pe lîngă faptul că e fascinantă (fascinaţie=atunci cînd stai şi citeşti, fără să-ţi dai seama că e o ficţiune şi fără să-ţi pese ce se întîmplă în jur), cartea face un portret excepţional pictorului-scriitor Stanisław Ignacy Witkiewicz. Cercetînd apoi wikipedia, se confirmă din nou că ficţiunea nu e atît de departe de realitate pe cît gîndeam eu. Lucru sigur însă, nu aş fi ştiut vreodată de Stanislaw Witkiewicz, dacă nu aş fi citit despre "sufletul feminin" Stas, Stasio, Stasiek. Ca un fel de coincidenţă, mă pregăteam să citesc un volum de povestiri, scris de un personaj memorabil al acestui roman, pe numele său Bruno Schulz.

Agneta Pleijel- Lord Nevermore, Polirom, 2003, traducere de Elena-Maria Morogan

Luni în plutire

Se-ntîmplă cîteodată că groaznica zi de luni aduce şi uriaşe fericiri (cu zîmbete stupide către fiecare trecător), asta pe lîngă coşmar cu Vio (nu era Vio personajul malefic, din păcate) şi munţi de vase cărora nici un purfairyaxion nu le face faţă. Aşa că acum mă uit cu drag la două cărţi de pe noptieră, puse la loc de cinste, încît să le văd şi cînd adorm şi cînd mă trezesc. Şi-mi vine să oftez.

Am mai vrut să spun despre Iaşi că, după sîmbata culturală bookblog, am avut o duminică cu 0,5% din familie special pentru testat tigăi, linguri, detergenţi şi obiecte- folositoare- la- casa- omului- cînd- are- bebe, ceea ce a fost mai mult amuzant decît plictisitor, de la moleşeala care te ia cînd e soare şi ai haine negre...pînă la amorţeala aiurită din aglomeraţie. Şi replici prinse în aer, o ceartă în autobuz, un ţigan în braţe cu ţiganca lui şi cîte-or mai fi... Iar acum, după o instructivă călătorie în posibil cel mai urît oraş din cîte-am văzut, am observat bloggeri de la Contrafort (apropo, pe cînd numărul online pe ianuarie?): Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu. Cred că mă duc să mai văd o dată cărţile alea, să mă conving că sunt adevărate.

Alive, alive-oh!

Îmi amintesc de un cîntecel de-al domnului Andrieş cu Am furnici pe toată talpa, arde podeaua ca un bec. Cam asta s-a întîmplat sîmbătă şi duminică, fie că am mers, fie c-am stat pe o bancă, la o masă, într-un pat, în tren.

Mai întîi o cucoană scîrbită, vag resemnată: „Eu cînd eram pe vremea mea aveam uniformă, voi de ce n-aveţi?“ Cum n-avem? Că avem: blugi!(de obicei)

Pe urmă ascultat Brahms în căşti, cu picioarele ameninţător către cucoană şi cu Lord Nevermore în braţe.

În Iaşi o căldură de-ţi venea să dai jos pielea, nu doar paltonul, soarele plutitor peste trenuri, peste gunoaie şi peste cerşetori, peste maşini şi acoperişuri. În fine, după atîta contemplaţie şi cercetat trei suspecte de a fi Anca, i-am întîlnit pe Ionuca, Jen, Andrei şi Raluca. Chiar nu ştiu cum or fi rezistat la trezit dimineaţa, călătorit cu trenul, vorbit întruna şi maratonul ieşean aleatoriu. Chiar aşa, cum? Că eu cînd am ajuns la o „acasă“ n-am avut stare nici să dorm, aşa că am numărat jaluzele de la stînga la dreapta la stînga la dreapta...

Cred că îi voi lăsa pe ei să povestească pe unde am fost, ce-am mîncat, ce-am băut, cît am aşteptat, ce-am conversat. Eu am deocamdată cîteva secrete de strigat în gura mare: m-am îndrăgostit de o cafenea, de un tip de la cafenea, de un ceai şi de o staţie de autobuz. Zic că e de rău.

(va urma)