Trois couleurs. Rouge - Krzysztof Kieślowski

Ea: « - Tu m’aimes? » 

El: « - Je crois. »

Familia de sub unghii

 Am părăsit solul de scoici, nisip, praf, m-am agățat cu unghii negre de oameni, semeni, colegi, o ștergem la jumătate, o putem șterge și la litru dacă vrei, ciocolată neagră, amară, fără nici un cub de zahăr, carte după carte, legate între ele ca țigările, mucul și țigara cea nouă din pachet, cilindric perfectă, bine îndesată cu tutun.

Apă & pământ în gură, pe limbă, sub unghii, mizerie organică, nu vrei s-o speli de acolo, nu vrei să se ducă, o porți ca pe-o decorație, amuletă protectoare luată de acasă, îți porți familia sub unghiile cu care te-ai agățat de ea pe când voia să te trimită departe, și m-a trimis, ca să fac o școală mai bună, e spre binele tău, după care s-au mirat...

Reînnoiesc jurămintele părinților, apă & pământ. Pași, mai mulți pași, alți pași, nasu-n cărți, mirosul de vanilie al cărților RAO așteptând să le citesc, le-am și pus pe lista publică ce mă obligă, toată lumea-i cu ochii pe ea. Viața ta, expusă la câteva răzuiri de loz distanță.

Lipsa mare

 Lipsa (sau insuficiența) banilor te face mai smerit, într-un mod superstițios (nu creștin), dar bănuiala mea e că asta se petrece numai la suprafață. Smerenia dobândită la strâmtoare, menită să mă convingă pe mine că-s bine și așa, cu bani puțini.

O vreme, reușesc să fiu cumpătat, cam până la jumătatea perioadei rămase înainte de următorul salariu. După care, ceva se sparge, ceva intră într-un tangaj periculos, o gaură apare undeva, o ruptură (în fund?), iar pe acolo se scurg, cu repeziciune, toți banii de care, afișând o gestică cvasi-religioasă, prefăcut ascetică, nu m-am atins timp de 2 săptămâni.

Mijlocul acelei înșelătoare acalmii, când încă mai ai impresia că banii îți vor ajunge până pe 6 ale lunii viitoare, e doar o fantasmă. 

N-ai bani = îți dă de gândit, devii inventiv. Ca, la urmă, să-ți bagi ceva în stăpânirea de sine și să spargi în extazul risipei tot ce mai ai.

Cărtărescu

Atâta spun: Mircea Cărtărescu (perceput de mulți ca un fel de înger al literelor, de fapt un înger cam megaloman, cum spunea și M. Lovinescu) este unul dintre cei vizați de Julien Benda în La trahison des clercs (Trădarea intelectualilor).

Cărtărescu a scris articole elogioase, sau escamotând adevărul, despre Băsescu. I s-a aservit orbește, ca H-R. Patapievici, unui golan. De parcă Băsescu ar fi fost un Abraham Lincoln sau un Reagan al României. Un necioplit.

Căutător în cărți. Summer. Teoria tăcerii

  Nimic nu-mi alterează pofta de mereu alte cărți sau de a reveni la unele dintre cele demult citite.

*

Înapoia metaforelor căznite, strecurate la tot pasul, se întrezărește câte puțin din talentul autoarei și ghicim potențialul irosit al unei opere însemnate, una total diferită de Summer.

Metaforele & comparațiile Monicăi Sabolo par a fi luate dintr-un „dicționar definitiv de metafore și comparații” pentru scriitorii începători.

Dar Sabolo nu va mai scrie acea „operă însemnată”, ce va rămâne pe veci „potențială” - are mai bine de 50 de ani. Zeci de ani risipiți, compunând în modul ăsta: liceal, ieftin, bun de consum.

În două rânduri, cel puțin, spatele sau ceafa cuiva e „un reproș mut”. Pleoapele se zbat frenetic, încât provoacă furtuni (zic și eu...), ochii-s mijiți a bănuială, Totul este clișeic în cartea asta!

Iată-l, câteva pagini mai încolo, și pe cel de-al treilea „reproș mut”, de astă dată, fără nici un „spate”.

*

Iulian Tănase scrie bine când tace. Și tace pe limba mea. Poate și fiindcă suntem vecini de generație.

Neu im Ineu

 Iată-mă-s la Ineu, popa se roagă și pentru mine, mă roagă în locul meu, la microfon, amplificat de 10x, seara și în zori, șapte & nouă, nu-n ordinea asta, iar eu nu pot adormi fiindcă mă tem în casa asta cu toate fantomele durerilor pe care le găzduiește, iubiri și strămoși morți care nici măcar n-au apucat-o, vise grele, aer încărcat, un pic cam răcoare.

Tresar și deschid larg ochii pe cand e să adorm, privesc peste umăr, schimb brusc partea pe care-s întins în căutarea alinării și a somnului bun pe care știu că-l pot, câteodată, căpăta aici.

Alain Finkielkraut

"Jankélévitch a raison : l’amour relève de l’emprise et cette emprise est une bénédiction. Aimer, c’est être dépendant, dominé, subjugué, assujetti. Aimer, c’est passer après." 

Alain Finkielkraut

Nea Omăt

 Ultima zi din penultima (teoretic) lună de iarnă. N-am avut iarnă grea, iar eu am întâmpinat-o cu mai puțină oroare ca oricând. Aproape indiferent. Și nu resemnat. Nu apatic. Împăcat, așa cum sănătatea sufletească neprefăcută ar cere-o.

Telefonul a sunat îndelung

 Măgarul de împrumut își face convorbirea telefonică din fiecare seară. Iese pe balcon, să i se audă mai bine trompeta. E vocea lui. Socotesc că vorbește atât de mult (și tare) la telefon ca să-și evite partenera dolofană cu chip de bufniță căreia i-au căzut penele din jurul ciocului.

Când zâmbește, ciocul i se ivește și ea capătă cea mai tâmpă privire.

Cineva încearcă să mă sune pe fix, dar nu răspund, un număr de Germania - trimisesem un email și ăla voia să discutăm. Mie nu-mi plac - și mă feresc de ele - discuțiile la telefon, fără suport scriptic. Adevărul este că, de fapt, încerc să nu mă implic, poate trece, poate dispare situația, dar n-o să dispară, doar se amână și va reizbucni cu o oarece forță, încercându-și calea către final.

Situațiile sunt create și amplificate de oameni, de neglijență, de anxietatea lor, de carierismul lor psihopat.

Înțeleg mult mai bine despre ce e vorba dintr-un text scris, chiar de e prost scris. Ca urmare, n-am răspuns.

Situațiilor nu le place să se mențină mult timp în viață. Își joacă actul și apoi se duc să dispară în cimitirul situațiilor.

Muncă idioată. Ani pierduți.

Telefonul sună îndelung, cu mare nesimțire. Insistă neamțul. Nemții insistă. E rolul lor pe pământ. Insistența, persistența.

Vecinul de împrumut - glasul răgetului de măgar. Țigări multe. Iar ea e soprana ascultată de nimeni, care mătură după ce artiștii părăsesc scena. Soprana sălii goale, cântând la mătură.

La vie - mode d'emploi

 Mă țin la curent, adică informat, ascult muzică, întrețin (ca un restaurator amator) diverse liste cu muzici alese, adaug & șterg piese, mai dau din cap când și când (de găsesc ceva memorabil), mă las antrenat, mă piș des.

Câteva replici fără rost, câteva dialoguri de formă, dispreț, oftaturi, priviri pierdute pe geam, ascult ploaia, sirenele tâmpitelor ambulanțe, ascuțimile pe care tonul unora le capătă.

Pufnesc, imit voci, imit rostiri, accente neardelenești, râsete, înjur grosolan - astea mă ajută!

Saul Bellow - Trăiește-ți clipa*

Această carte ce nu scârțâie din nici o încheietură.

O zi din viața bietului Wilhelm. Nevroticul cu nume de Kaiser romano-german, pe care taică-su nu vrea să-l ajute. Să-l ajute în ce fel? Nici Wilhelm nu-și dă bine seama. Cu bani, dar nu numai. Să-l ajute să crească? Să se desprindă?

Wilhelm a rămas captiv unei vârste dinaintea vârstei adulte. De atunci, nu s-a mai maturizat. A trecut prin viață, dar neavând, probabil, parte de întreaga iubire părintească, experiențele sale nu s-au convertit într-un propriu-zis proces de maturizare.

Wilhelm e un protest viu, o răfuială sterilă cu nedreptățile existenței, sosit la vârsta (mea) la care e foarte greu să mai decelezi cu precizie cât anume din noroiul în care te bălăcești e imputabil lipsei afecțiunii părintești (modului precar ori sucit, al lor, de a ți-o arăta) și cât e din cauza ta...

Intuiesc că, în afara întemeierii unei regretabile familii - pas făcut din pură inerție, Wilhelm n-a întreprins nimic serios în toți anii de până-n acea unică zi din viața lui, imortalizată în romanul lui Bellow. A încercat, a greșit pueril, a pariat sălbatic, s-a îndrăgostit cu deznădejde, a pierdut, a protestat în deșert. S-a autosabotat masiv.

Tot ce voia el, de fapt, era să simtă că tatăl său îl iubește. Că îl “vede”, catadicsind să-și “valideze” fiul, tratându-l cu încredere, ca pe un apropiat ce-i era, sânge din sângele lui. Din clipa imediat următoare acestei binecuvântări mult tânjite din partea tatălui, spera să dea cep, în sfârșit, restulului vieții sale - viața descătușată, viața cu privirea îndreptată spre înainte, nu înspre trecut. Dar până atunci, nici pomeneală de așa ceva!

_____________

*Saul Bellow, Trăiește-ți clipa, Polirom, 2013

Burgheze

 Fumat, spălat obrazul, schimbat haine - nu mai țin minte precis dezordinea în care am făcut lucrurile. Parcare, pâine, smântână. Chipul imobil al smântânătoresei. O fi astfel compus sau asta îi este fizionomia? Unde compus = mască.

La Cluj, în pensiune. Ar trebui să compun un cântec indie-folk românesc pe tema asta (în stilul Robinet și Înjunghietorii pe la Spate). 

Am încercat să mă agăț cu gândul de cartea începută, ce mă aștepta acasă. Am încercat să rămân amorțit întreaga zi. Astfel, timpul mi-a trecut în hălci: una, până la 11,00; alta - până la 15,00; alta - până la 16,30. Penibil, să aștepți doar să treacă timpul.

Fiind băiet, tramvai cutreieram

 Fiind băiat de la țară, cutreieram și păduri, și - mai ales - tufișuri de sânger, porumbar, corn, alergam din te miri ce motiv, dar odată ajuns în municipiu, n-am putut înțelege actul de a alerga după un tramvai (chiar riscându-ți viața), nici traversarea pe roșu.

Senzația că e vară. Senzația că ceva scapă traducerii, discurile de vinil, ordonate și cuminți în raftul lor special, îmi dau senzația că-i vară. Ascult mai puțină muzică decât acum trei ani, acum doi ani, ceva anume mă stârnea pe atunci în mod deosebit și mă trimitea nesmintit înspre muzică, cumpăram discuri într-o stare febrilă și le ascultam pe loc.

Soarele intră înapoi în nori, norii-s cenușii, groși, pufoși, neserioși - de dragul aliterației. Copacii - goi, cărțile se citesc singure, ești cu totul în afara controlului meu.

De fiecare dată când scot un vinil vechi dintre celelalte, mii de particule se desprind din el și zboară umplând atmosfera camerei de zi. Din el, din coperta lui. De fiecare dată, un vinil scos e mai subțire. Mai puțină melodie în șanțurile lui.

Nopți albe în Ineu

 Paranoia. Receptivitatea mea exagerată la ceea ce ni se năzare a fi o insultă.

Eu nu conspir, nu coc planuri de răzbunare. Imaginația e cu totul altceva (acolo bat, mutilez, ucid), nu iese nimic concret de acolo. Chiar și atunci când iese, e în defavoarea mea - complet irațional, dezlânat, prăpăstios.

Să fac nopți albe, cu capu-n mâini, cu stiloul în gură, scriind în neștire, să am ce alege și elimina apoi, dar dacă îmi țin capu-n mâini cu ce țin stiloul? Cu gura!

Ce-aș avea de scris? Nu știu. Scene. Dialoguri. Pete de acid. Pivnița mirosurilor de-o viață.