luni, 30 aprilie 2018

Cum primești niște flori

În fața unui local oarecare, așteaptă un bărbat tânăr, îmbrăcat în negru. Mă privește scurt, dar teama & speranța din ochii lui nu-mi sunt mie adresate.

Din local iese imediat o femeie, chelneriță (după haine), o văd doar din spate în clipa când tânărul îi întinde fără alte explicații un frumos și de un alb morbid buchet de trandafiri.

Ca replică la gestul lui, înlemnită într-o postură ce anticipa deja refuzul, ea-l întreabă: de ce faci asta?

miercuri, 25 aprilie 2018

Prima iubire (și ultima)

Copilul își caută neîntrerupt mama, de care a fost „brutal” despărțit - printre altele și prin „intervenția” tatălui (de fapt, prin descoperirea „cruntei” realități că mama sa aparține și tatălui). Unde anume o caută (nu neapărat la adresa corectă): în curiozitatea față de sexualitate, în conținutul și efectele acestei curiozități, repetitivitatea ei, promiscuitatea, capacitatea sexualității de a supraviețui și de a se reface iar și iar (niciodată satisfăcută pe deplin) - cu alte persoane.

Oamenii trec, sexualitatea rămâne. Pesemne că sexualitatea n-ar mai funcționa, pierzându-și fascinanta latură perversă, din clipa în care, ipotetic zicând, s-ar putea întâmpla cu adevărat să ne regăsim mama și să pătrundem din nou în cercul proteguitor al pierdutei armonii cu ea.

Dorința insațiabilă pentru mereu un altul, pentru că nici un Altul nu este (ca) mama, în nici un altul nu aflăm toate răspunsurile în a căror căutare porniserăm în acea zi când am realizat că mama nu va fi niciodată (nu în modul imaginat de noi) a noastră.

În spatele neostoitei căutări, a nestinsei curiozități = a afla ce se petrece cu adevărat într-atât de fantastic în timpul actului sexual încât s-o determine pe mamă să tânjească la repetarea acest act, să-l accepte și, în plus, să-l prefere pe tată pentru asta, în detrimentul nostru. Iar noi, constrânși să scotocim după răspunsurile neprimite în cu totul altă parte, în alte persoane - niște străini care, la rându-le, rătăcesc căutând același lucru.

luni, 23 aprilie 2018

Etica prostituată I

Urmăresc un serial pe HBO despre o escortă (curtezană?) de lux, rece & cinică, mândră că nu se atașează de clienți, nu-i este scârbă de ea însăși după ce prestează serviciile pentru care primește bani (frumoși) în plic.

Mă întreb, aflându-mă doar pe la al 5-lea episod, cât va mai dura până va apărea obișnuitul „efect” moralizator, prima ei îndrăgostire, primul atașament emoțional, prima vomă din autoînvinovățire, în urma contactului cu acel bărbat în vârstă pe care-l va fute contra cost, prefăcându-se excitată.

Puține filme (așadar, și scenarii) pedalează strict pe poteca cinismului și a detașării, când vine vorba despre promiscuitate. După un timp nu prea îndelungat, apar soții sau soțiile devastate care impută „distrugerea familiei”, plânsete, amenințări nocturne la telefon, beții fatale, tentative de suicid.

Și tot „căcatul etic” - învățămintele și, mai ales, (po)căința. Cum că: vezi ce pățești dacă greșești, dacă în deplină cunoștință de cauză calci pe lângă „norme”. Ruinezi vieți armonioase, destrami familii bine închegate, însăși ordinea socială o primejduiești...

De ce n-aș fi îndreptățit să văd un film (nepornografic) în care o fată obișnuită se fute pe bani mulți, cu clienți de lux, îmbogățindu-se și nepărându-i rău la final? Văd, în schimb, soții disperate (de multe ori, casnice) care-și urmăresc soții ca să-i readucă-n sânul sterp al familiei. Să n-aibă fata mustrări de conștiință, n-o dor cracii, nu se spală cu alcool dezinfectant „după aia”, nu e copleșită de dezgust. Îi place!

Îi place până la capăt. Adună bani ușori, contrar eticii protestante. Își vinde trupul, rotunjindu-și veniturile.

De ce s-ar opri numai pentru că-i apare, la un moment dat, în cale o soție înlăcrimată, care o întreabă tremurând: știai că are copii? Și ce dacă are copii? Ce-s copiii? Îngeri? Heruvimi? Scuturi umane? Copiii exclud escorta?

vineri, 20 aprilie 2018

Principiul realității în iubire

Iubirea - pact al vulnerabilității. Iubiții lasă armele la intrare, împărtășindu-se amândoi din potirul slăbiciunii. Se înțeleg tacit să fie slabi, luați individual, puternici împreună.

Acordul asupra slăbiciunii este esența cuplului. Suntem slabi, am convenit noi asta, iar în cazul în care nu ne iese să fim slabi, ne străduim să devenim, ne facem, lăsăm să fim, regresând.

O naivitate în doi, din care de obicei unul se deșteaptă mai repede, înaintea celuilalt, dorindu-și să domine, tentat de jocurile de putere ori să profite într-un fel sau altul.

Cea mai pură declarație de dragoste ar fi: Te iubesc, pentru că EȘTI. Și nu: Te iubesc, pentru că FACI. Nu-ți cer decât să fii. Dar ne mutăm deja în utopie... Interesul, principiul realității și puterea ies la suprafața relației ca uleiul.

marți, 10 aprilie 2018

Stoner

Ca un apucat m-am înfruptat din Stoner - romanul lui John Williams. Din câteva mari hălci, iată-mă-s aproape de coperta a 4-a. Mi se uscaseră ochii, pleoapele-mi scârțâiau, umplute cu nisip. În stilul narativ caracteristic lui, Williams ar fi putut spune orice poveste, despre orice: aș fi devorat-o.

Prea „clasic”, pesemne, pentru gustul unora, John Williams m-a salvat de arizii și logoreicii (post)moderniști (Álvaro Pombo, e.g.) și de lenea de cititor sătul de maculatură. Pe Pombo, de altfel, l-am aruncat cât colo, n-am reușit să-i duc la capăt romanul.

joi, 5 aprilie 2018

Înciudatul

„Tăcea și privea cum moare iubirea lor.” (Proust)

Nu sunt pe deplin lămurit dacă gelosul își dorește cu adevărat posesia totală, fără rest, a persoanei „iubite” ori își dorește, mai probabil, ca ființa pe care o iubește să nu (mai) aparțină în veci altuia.

Să nu fie a altuia nici, bineînțeles, atâta timp cât ea este a lui (și el, al ei), dar nici într-un dup-aceea pe care nu l-ar ține stomacul să și-l închipuie (mai bine ar muri decât...).

Nu că invidiosul ar râvni atât de copleșitor obiectul; el tânjește cu o evlavie furioasă ca obiectul să nu mai intre vreodată în posesia altuia. Gândul ăsta îl doare mai acut ca o suferință „reală” (ce-o fi „real” în suferință & ce e „născocit”?). Îl doare chiar mai mult decât varianta în care obiectul ar fi distrus sau ar dispărea de pe fața pământului.

Invidiosul nu-și dorește pentru sine lucrul celuilalt, scopul său este de a-l deposeda (a-l lipsi) pe celălalt de obiectul atât de râvnit.

Fericirea sa supremă ar fi ca nimeni altul să nu dețină ceea ce el nu poate avea (ori poate c-a avut, dar n-a știut păstra).

Preocuparea sa obsesivă este aceasta: o lume a proprietăților confiscate. Cu toții desproprietăriți. Solitari și ocoliți de prieteni, ca el.

Raiul, pentru gelos, este lumea în care nimeni n-are nimic în proprietate, pentru ca astfel lui să-i vină mai lesne să se scuture de povara de a jindui.

Ciudosul ar fi, poate, fericit de n-ar avea la ce să jinduiască. Dacă toate cele frumoase, scumpe, ademenitoare, impunătoare și strălucitoare, trupuri și ziduri, animale și mașini, ar fi ascunse vederii sale & distruse.

Lui rămânându-i să se prefacă smerit, să-și tocească liniștit simțurile și genunchii în rugăciuni fără ecou, să poarte straie cenușii, ascetice, să creadă în divinitate cu o convingere „de ochii lumii” și să și-o frece pe-nserat, smintit de cele mai dezlănțuite fantezii sexuale.

Posesiunea nu-i aduce împăcarea interioară. Împăcarea gelosului vine numai din desființarea obiectului care a fost odinioară al lui. Liniștea e adusă de verdictul dezrobitor: nimeni din jur n-are ceea ce n-am nici eu.

Și de-o ții prizonieră pe cea pe care o adori (temându-te neîncetat că-ți va fi furată), nimic nu  te consolează ca dispariția ei de pe pământ. Să plece undeva, oriunde, în altă sferă, într-un pustiu în care atingerea ei de trupurile și mâinile altor oameni ar fi imposibilă.

Trebuința urgentă, primă, a gelosului invidios este de a-i sărăci pe ceilalți, nu de a-și însuși avutul lor.

Totuși, gelozia n-ar pieri odată cu averea. Cine a fost odată gelos poate găsi cu ușurință numeroase alte motive să continue să fie gelos și într-o lume de deposedați. Va fi gelos pe inteligență, pe frumusețe, pe diverse alte însușiri fizice, pe charisma altuia. Pe zâmbete. Pe tăcere, pe râsul în hohote al cuiva, pe somnul fără griji al aproapelui, pe orgasmul partenerului, pe felul aparte în care cineva face umbră pământului.

miercuri, 4 aprilie 2018

Timp pe stop

Încă mai încerc să țin pe loc timpul, înghețând ziua-ntreagă cu câte o carte în mână (ori mai multe, dar pe rând); încă n-am scăpat de obiceiul ăsta prost de a crede că citind & nemișcându-mă pot să fac cumva să întârzii revenirea zilei de luni.

Îmi spun o poveste ce mă consolează despre cum sunt eu stăpânul propriei vieți și al tuturor aparatelor din viața mea. Toate mi se supun, la comanda mea - se aliniază.

marți, 3 aprilie 2018

Hoteluri

Cărțile noi, avid cumpărate și împrăștiate într-un haos strategic prin camera de hotel, ca să-mi oglindească narcisic eul, să spună în locul meu cine sunt eu, cine nu sunt, obstacole între mine și ceilalți - trecuți, prezenți. Ori niște „ceilalți” inexistenți, pure plăsmuiri.

Băile șubrede, pregătirile.
Minuțiozitatea maniacală a toaletării.
Părul, unghiile, coșurile, petele.
Iritațiile de pe față.
Fuga ireparabilă a timpului.
Timpul - dens, la început; diluat către final.
Să treacă, gata, îndeajuns!
Biblioteca, micul dejun, pofta, privirile goale.

Socotelile de pe urmă, ursuzenia. Închiderea în sine. Dorința și dorul de acasă. Sau de regăsirea singurătății. Senzația de neapartenență, de a fi al nimănui. Înscenarea repetată a despărțirii, pentru retrăirea expiatorie a durerii.

Picioare apăsând, păr crescând audibil, bani scurgându-se din conturi cu sunetul specific caselor vechi de marcat, pinkfloyd.

Clipa în care singurătatea își recâștigă locul și mă îmbrățișează, mămoasă, redescoperindu-mă, caldă și atractivă, mai adevărată ca orice.

Momentul când încep să refuz, să îndepărtez, să mă distanțez.

Ziarele, cărțile, revistele cumpărate degeaba, cărate acasă, aruncate într-o dezordine neîntâmplătoare, pentru că nu sufăr să fiu dezordonat, amintindu-mi că am fost, c-am ieșit câteva ore din mine.

sâmbătă, 10 martie 2018

Alte încăperi

Idee absurdă. Aș fi vrut să fi notat numerele tuturor camerelor de hotel și de pensiune în care am stat. Poate că, la recitirea lor, peste ani, aș fi ghicit un mesaj, o însemnătate în acele numere, un sens, o explicație.

Camerele de hotel în care m-am claustrat până la înfometare, cu al căror aer închis, consumat, deja respirat, m-am drogat; camere promiscue, complet străine, improbabile, urâte sau de nereținut, dar păstrând într-însele trăiri cât pentru o viață de om. Viața în câteva ore, comprimată, precipitată; viața excipient.

Îmi reamintesc camerele, nu-mi reamintesc numerele: 9, 202, 16? Îmi amintesc lacrimile, reproșurile, singurătatea, saturația, dorința ca totul (sau ceva) să se termine.

vineri, 9 martie 2018

Ruine

Casa se ruina, trăiam la comun, ca țiganii, banii erau puțini și eu aș fi vrut să plec departe & pentru totdeauna.

Toate iubitele mele au părăsit orașul înaintea mea. Cele care au rămas, totuși, contează mai puțin. Cele cu care am fost realmente împreună și pentru care am simțit oarece au șters-o fix când trebuia, la momentul cel mai potrivit.

Asta, acum, îmi pare un semn pe care, atunci, nu l-am știut „citi”.

„Fetele” au un simț îngrozitor de ascuțit al dezastrului apropiindu-se; ele simt dezastrul mai ceva ca șobolanii ciuma. Șobolanii poartă ciuma, tot ei fug primii de ea.

luni, 26 februarie 2018

Femeia de carieră

După femeie odihnindu-se pe sofa, mi se pare că noua poză dragă artiștilor vizuali va fi femeie întinsă pe burtă, navigând desculță pe laptopul de serviciu, cu tălpile întoarse către privitor.

N-o fi cel mai fericit titlu, dar ne-am făcut o idee, nu?

Femeie întinsă pe burtă cu laptopul înaintea ochilor pierdută cu totul în ceea ce i se desfășoară pe ecran iar noi n-avem posibilitatea să întrezărim cu ce anume se obosește (excită) înainte de a se lăsa pradă somnului; e încă echipată în hainele de birou, fustă strâmtă ce-i alungește nefiresc linia coapselor, o cămașă neagră, cambrată, dresuri negre, albindu-se puțin, tensionate, pe pulpe, explodând apoi rarefiate pe curbura tare a tălpilor. Oare îi și miros puțin picioarele? 

Până și femeile atrăgătoare se împut.

Să nu mă urăști

Nimeni nu-i fără vină. Cine n-ascunde fapte condamnabile ascunde gânduri ori intenții avortate. Nefaptele nasc - de asemenea - remușcări, ranchiună. Înlăuntrul indivizilor care au primit un dram de educație morală, intenția rea ce n-a devenit niciodată faptă provoacă aceeași stare de disconfort ca simțământul vinei după o făptuire reală.

duminică, 25 februarie 2018

Doliul

Felul cum suferi, durabilitatea suferinței (prelungirea ei, aș adăuga, felul cum o „întinzi”), permanența ei (felul cum reușești să-i încarci pe ceilalți cu suferința ta). Afișarea suferinței la cote ce frizează indecența.

Dar nu: socialmente - doar pornografia și preacurvia sunt imorale. Nu există limite prescrise în exhibarea durerii. Tot ce ai de făcut este să suferi și, mai cu seamă, să nu mănânci!

A nu mânca „de supărare” e martiriul suprem. A te sinucide trăind. E-o adevărată satisfacție să te autoprivezi, să te autopedepsești. Să nu bei apă, să sari peste principalele mese ale zilei... Să aștepți ca să te usuci. Și, astfel, să-ți situezi doliul în afara oricărui dubiu.

sâmbătă, 24 februarie 2018

De ce trântim telefonul?

“Acum știu că avea nevoie de el în acea zi, iar mânia ei era lucrul cel mai apropiat de o invitație de care era în stare.”

Mary Karr - Clubul mincinoșilor
Ed. Publica // Narator
Trad. Paul Slayer Grigoriu