Revenind la Cioran, vorbind despre mine

 „Copil fiind, eram extrem de legat de satul meu, altceva nu iubeam. Nu voi uita niciodată spaima, groaza, durerea pe care le-am simțit când a trebuit să plec la oraș, la liceu. (...) Ce strângere de inimă! Ce sfâșiere.”

                    E. M. Cioran, Caiete 

a Deal

 Dealul - mentorul meu de piatră seacă.

Un pic mai în vârstă ca mine, îl respect și mă apropii de el întotdeauna cu sfială, ca de un stareț greu de înduplecat. De parcă m-aș teme că ar putea, cândva, să refuze să mă primească în poala lui.

Sunt vecin cu Dealul și încă mă las învățat cum să mă port în preajma lui. Ce ofrande să-i aduc, când să-l las în pace.

Să-l văd, să-l simt sub tălpi. Într-una dintre dăți, chiar mi-am luat dinadins încălțări cu talpă mai subțire, ca să mă las rănit de el.

Îi port Dealului insectele, brățări înaripate la încheieturi - în spatele genunchilor, la gleznă, pe abdomen, unde-i pielea fragedă. O relație de iubire la distanța unui braț. Iubirea cu un străin ce mă iubește nici eu nu știu cât.

O protuberanță a scoarței, acoperită cu mușchi, arbuști spinoși, copaci - vegetație. Un sol îndărătnic, ce nu reține apa. Clei, beton pe timp de secetă - cum e și acum.

Voci

 Avea vocea încetinită ca un disc de vinil pe care îți apeși degetul.

P. Gay/S. Freud

 „Dar dacă jocul copiilor exprimă dorința de a fi maturi, adulții își consideră fanteziile copilărești. În acest sens, atât jocul cât și fantezia reflectă stări de nemulțumire: //Am putea spune că persoana mulțumită nu-și creează niciodată fantezii, ci doar cea nemulțumită o face (Freud).// Pe scurt, o fantezie, ca și dorința exprimată în joc, este //o corectare a realității nesatisfăcătoare (Freud).//”

Eu: persoana mulțumită nu creează niciodată. Punct! Freud: „artele sunt un narcotic cultural”.

Jurnal de pandemie. Mai, 2020

 Din ce înțeleg eu, în zilele astea, mulți părinți ajung să-și cunoască cu adevărat copiii, petrecând o mai mare parte din timp în preajma lor. Câți dintre părinți știau, până mai ieri, care-i chipul & care-i firea copilului la prânz, de exemplu? Ce obiceiuri, ce nevoi are la ora aceea? Cât de mofturos, de pisălog sau de iubitor poate fi propriul copil la ora 13. Mulți nu aveau habar. Acum, au aflat!

Așa cum, despre adulți, se spune (o spun conspiraționiștii slab educați) că-s „sclavi moderni” la câte o corporație, tot așa, și copiii lor sunt, s-o admitem, orfani part-time.

Petreci, constrâns de izolarea la domiciliu, cca. 12 ore în același spațiu cu copilul tău, nu 4 ore - ca până-n prezent. Fostul interval 18-20/22 (când e ora patului), a devenit 7-20/22. Asta, dacă - în lipsa activității și a epuizării de peste zi, a programului drastic de culcare/trezire, îl mai poți târî în pat, seara, la ora obișnuită.

Modiano, Cartea

 „Priveau prin ferestrele mari ale salonului zăpada aceea care acoperea piața și bulevardele de jur împrejur, învăluind orașul într-o pânză de tăcere, de blândețe și de somn.”

Mă dau în vânt după frazarea lui Modiano, iar traducătorii acestuia au avut grijă ca atmosfera de dincolo de litere să treacă și-n românește. Poate că o scriitoare cu „înclinații lirice”, siropoase, ar fi tencuit cartea cu „constructe” din astea, dar Modiano le folosește când te aștepți mai puțin, insinuându-le pe neștiute, determinându-te aproape să tresari de plăcere.

Patrick Modiano este unul dintre prozatorii care scriu aceeași carte, or asta, la el - culmea! - nu mă stânjenește deloc în lectură. Fraza lui curge ca un vals lent de sec. XIX.

Facies

 Necontrolată de o mască socială, fața mea de om (pre)matur. Toți străbunii mei suferă adânc întipăriți în chipul meu. Odată cu mine, cu sau fără mine. Ideal ar fi să poți pune ordine în corul disonant al strămoșilor ce ți se înghesuie și ți se zbat, genetic, pe chip pentru întâietate.

Când urci în pat, minciuna vârstei nu te însoțește, rămâne aruncată la podea, printre șosete, chiloți, celelalte haine. În pat ești tu, ca gelatina.

Deformat, maleabil, frământabil. Iei forma obiectului în care singur te torni.

Dar nu asta mă urâțește, atunci când cad pe gânduri. Împins, cad. Mă urâțește felul cum mă încrunt, cum îmi fac fața pungă, ca un sfincter ce se străduiește să elimine ceva, să excreteze. Să cace oarece nesemnificativ. O muscă. O scamă.

Lăsând libere frâiele expresiei, mă urâțesc, devin una cu obsesiile și temerile mele, dar, mai mult decât urât, arăt a stupid, ceea ce mi-e insuportabil.

Copil cuminte

 Cât poate dura până să bagi de seamă diferența netă dintre o bună educație parentală și timiditatea excesivă, la un copil?

Un copil prea retras, tăcut, poate trece drept unul bine-crescut, când de fapt el a fost de timpuriu strivit, redus la tăcere de părinții absenți afectiv ori de grozăviile văzute și resimțite în familie. Un copil micșorat psihic (de multe ori, și fizic; diminuat, înfricoșat și de propria-i umbră).

Părinții culeg pe nedrept „complimentele” anturajului: - ce prunc cumințel, rușinos ca o fată mare, curat, ordonat, la locul lui! Nu cere, nu zbiară, nu ripostează protestând. Ascultător, bun, un executant fără greș, discret până la dispariție, se face una cu decorul... Plânge des și din orice, nu știm mereu de ce, dar ăla bai să fie.

Vasili Grossman - Pantha rhei. Lectură obligatorie

 „Și iată, pe neașteptate, la 5 martie, a murit Stalin. Această moarte dăduse buzna în giganticul sistem al entuziasmului mecanizat, al stabilirii pe bază de ordin a mâniei populare și a iubirii manifestate de popor.

Stalin murise neplanificat, fără directive emanând de la organele de conducere. Stalin murise fără indicația personală a însuși tovarășului Stalin.”

          __________

          *Vasili Grossman - Pantha rhei, Humanitas

Explorări în căcat fosilizat

 Obișnuiam să scormonesc, aveam un stil personal de a scormoni trecutul, a căuta „urme”, a vâna „scăpări”, pe care le instrumentam în acuze: sistematic, neobosit. Curiozitatea morbidă mă făcea inepuizabil. „Munceam” fără oprire la a-mi întreține artificial durerea; arsenalul meu de zgândărire - mereu funcțional. Interesul maladiv - treaz, insomniac. Nevoia de „a afla”, de a repeta, de obține noi și noi detalii ce nu-mi serveau la nimic, nu mă alinau în veci. Toate detaliile.

Nevroză pură. Or, în nevroză, logica nu-i activă. Concluzia e dinainte trasă și întreg efortul depus este pentru a o întreține și a o amplifica.

Balsam înăcrit, prefăcut în otravă. Ai fost și balsam. Ești otravă. Spurci, muști, sfâșii, arzi ceea ce urăști. Erbicid.

Jünger

 „Nu-i plăcea berea, mai ales în cantități mari, dar din când în când, berea putea fi folositoare <pentru a domoli inteligența>. Afluența asocierilor se potolea cu încetul, lăsând locul unei tihne plăcute.” (Praștia)

 N-am citit multe romane mai stranii ca ăsta! Nu văd ce scop are, direcția înspre care mă conduce. Pot înțelege și gusta unele episoade, luate separat. E și amuzant, pe alocuri. Dar tot un amuzament ce mi se pare fără sens.

Niște adolescenți. Niște elevi. Relațiile dintre ei, relația lor cu școala sau cu adulții care-i supraveghează. Dar totul curge către o fundătură.

Trec cartea la categoria „curiozități”. Un câștig, pentru mine, este tălmăcirea într-o românească acum desuetă, dar nu mai puțin fermecătoare, o reîmprospătare e vocabularului. Și reîntâlnirea cu Jünger. În timpul alocat Praștiei, aș fi terminat - poate - două romane, dintre cele nou comandate.

Sigmund & Martha*

„Cu siguranță, am o înclinație către tiranie.”

„Sunt atât de exclusivist când iubesc.”

„Dar efortul lui Freud de a o monopoliza pe tânăra femeie pe care o iubea demonstrează nu atât pericolele reale cât un respect de sine oscilant.” (Peter Gay)

„...istericul suferă în primul rând de amintiri.” (Freud/Breuer) 

_______

         *Peter Gay - Sigmund Freud - O viață pentru timpul nostru, TREI

Am mușcat din biografia lui Freud, scrisă de P. Gay, pe care au apucat s-o citească demult toți prietenii, mai puțin eu. De 20 de ani, de când am primit-o. Are paginile pătate cu pistrui de mucegai, ca pielea de pe brațele mele. Miroase a carte îmbătrânită prost.

Dubla negație

 Traducere, în general, foarte bună, dar care o fi afirmația din fraza următoare:

   „Acum, când nu trecea o săptămână fără ca o femeie să nu-și dea foc...”

Eu pot alege să înțeleg că treceau mai multe săptămâni fără ca o femeie să nu-și dea foc! Așadar, erau mai multe săptămâni în care femeile nu-și dădeau foc. Timp de mai multe săptămâni, nu și-au dat foc. În cursul săptămânilor trecute, mai multe femei nu și-au dat foc în cartierul de sud. Un fenomen de masă: femeile care nu-și dau foc. Autoritățile preocupate: nici o femeie nu și-a dat foc în ultimele trei săptămâni. Și am putea continua în felul ăsta.

Uciderea de sine

 Sunt pe lume persoane, cum fu Sylvia Plath, pentru care sinuciderea e o formă a împlinirii. Râvna pe care o depun unii ca să reușească să se autosuprime alții o cheltuiesc cu dezvoltarea personală... Ori, poate că tocmai dezvoltarea personală este cealaltă fațetă a sinuciderii. Un fel de întâlnire a extremelor.

Extremele se întâlnesc pe lumea asta, cu mult înaintea paralelelor ce „se unesc la infinit”. Te dezvolți personal ca să nu (te gândești să) te sinucizi. Dezvoltarea personală e căutarea sistematică (și fără rost) - nenaturală, tehnică, parcursă după un „plan” - a unui sens personal.