Socializare selectivă

 Bineînțeles, mă ia tremoloul dinaintea unei zile de „birou”, neliniștea mocnită, fără alte manifestări detectabile decât o oarecare tendință de a ordona, preventiv, lucrurile din preajmă, un mai mare zel în toate cele, ducerea sforțată la capăt a unei cărți, liste „to do”, începerea altor cărți și aducerea lor mai aproape, pe noptieră, mai multe însemnări în caiet, ochi mai uscați, uit să clipesc din cauza anxietății, și apoi clipiri mai dese, litanii, mantre, mătănii interioare pentru a alunga gândul la ziua de mâine, neplăcerea de a merge într-acolo, unde se cere să-mi compun un rol, un alt chip, indigestia de a mă afla acolo...

Cărțile noi & proaste

/// SCHOPENHAUER: „Cărțile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. Și, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăți, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulație, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi.”

Nedragi

 Puțini îmi sunt dragi. Îi percep pe toți, radiografic, exact așa cum sunt și nu-mi place de nici unul. Prefer să-i ocolesc, să-i privesc de departe. Să-mi imaginez cum ar fi...

Umbrele lor, tristețile lor camuflate prost (ca să pară mereu niște învingători), felul cum simt să-și clameze „unicitatea”, mușcătura lor pasiv-agresivă, râsetul lor, mimica trădătoare, întunecarea ce li se lasă ca un văl peste ochi, nemulțumirile surâzătoare, traumele minimalizate în tabieturi, ticuri etc. Fixuri & fixații.

Probabil, de toate astea, plus alte câteva, mă tem că ar putea fi ghicite de ei și la mine. Destule motive cât să rămân acasă, în casă. Să evit, să fug, să mă bag sub pat, alături de omul meu negru, personal.

Mi-am cumpărat un hanorac. Nu sunt atât de funky. Stilul mi s-a făcut mai sobru în deceniul ăsta. Revoluția răsuflată. Revolta domesticită. M-am tot răsculat, până am obosit.

Eugenides, despre flirt*

 „Când flirta, Annie nu recunoștea întotdeauna în sinea ei că flirtează. Câteodată, prefera să-și suspende facultățile mintale pentru a putea flirta, cum ar veni, fără supravegherea minții. Era ca și cum mintea i se despărțea de trup, care trecea în spatele unui paravan, ca să se dezbrace, în timp ce mintea, de cealaltă parte a paravanului, își vede de treaba ei.”

Jeffrey Eugenides - Marele experiment, Polirom, 2018 

Desfrânatul cinic

Mario, spaniolul bulbucat, penibil, cabotin, overacting, și păros. Negricios, încercănat, ar putea prea bine să fie și un arab. Ar fi vreo diferență?

Autobuz, pe linia 9, nu este. Există doar linia 9 (care-i veche). Tramvaiul 9 e ultimul din Timișoara. Și printre cele mai neglijate. Nu mai sunt altele - 10, de exemplu. Liniile se opresc la 9. Următoarele linii vor fi de metro, cândva. Secolul 21. Ciorapii de lână, ușor găuriți mă pot țintui de canapea. Dimpreună cu halatul meu de femeie casnică.

Mario, un cocoșel subdezvoltat, cu nume de fustangiu - răsfățatul femeilor. Femeii lor. Cămașă albă cu picățele, părul și barba tunse cu securea, cu cuțitul de pâine - o neglijență savantă, căutată. Răsfățelul-cu-cocoșelul încurcă grav borcanele. Suferă, dar nu dă socoteală nimănui.

O nouă producție veche, o reeditare a unui produs brut, uitat într-un sertar - desfrânatul cinic.

J. Eugenides, Marele experiment --- „Pe atunci, nu plecam și nu ne fugăream unul pe altul. Ne căutam doar, și de fiecare dată când unul dintre noi căuta, dădea de celălalt, așteptând să fie găsit.”

David Grossman - the overrated

 Literatură feciorelnică. Literatură pentru femei oftânde, casnice, fumătoare, îmbrăcate mereu în același capot roz-piersicuță, scămoșat, împuțit de tutun și de mirosul tocanei de zarzavat. Credeți că doi foști amanți, foști iubiți, prieteni apropiați, care fac împreună o ultimă drumeție transisraeliană, s-ar adresa în felul următor unul altuia?

„- Spune-mi, crezi că am putea înopta aici?”

„Spune-mi”!? În veci n-am vorbit unui apropiat în felul ăsta! Așa cum nu arunc nici un „auzi” unuia care e la un metru de mine, înainte să încep să-i spun ce am de spus. Astea-s afectări teatrale, demne de actorii români cu tulburări de personalitate (adică, mai toți actorii români).

Limbajul, dialogurile lui Grossman sunt antipatic de artificiale. Când din cale-afară de dulcege, când prăfos-înecăcioase.

Nu mai țin minte numele romanului, dar e de evitat! Oricare ar fi.

Nu fumezi

 Fumând, n-o pot face tăvălit pe canapea, ci la fereastra întredeschisă. Nu fumezi la geam, pentru a da fuga după aceea în lounge. Nu fumezi, ca să alergi. Ci ca să te-ntinzi. Să simți cum niște pereți groși, câteodată din sticlă, te despart de preocupările tale, acum surde sau amuțite „dincolo”, pentru câteva ore scurte. Simți gândurile bătând în pereții conștiinței, și cum pereții-s din sticlă le și vezi, schimonoseli grotești, urlete mute din care „înțelegi” numai mimica.

E treaba ta cine și când, și sub ce formă. Citește tu mai departe. Împinge tu limitele!

Trois couleurs. Rouge - Krzysztof Kieślowski

Ea: « - Tu m’aimes? » 

El: « - Je crois. »

Familia de sub unghii

 Am părăsit solul de scoici, nisip, praf, m-am agățat cu unghii negre de oameni, semeni, colegi, o ștergem la jumătate, o putem șterge și la litru dacă vrei, ciocolată neagră, amară, fără nici un cub de zahăr, carte după carte, legate între ele ca țigările, mucul și țigara cea nouă din pachet, cilindric perfectă, bine îndesată cu tutun.

Apă & pământ în gură, pe limbă, sub unghii, mizerie organică, nu vrei s-o speli de acolo, nu vrei să se ducă, o porți ca pe-o decorație, amuletă protectoare luată de acasă, îți porți familia sub unghiile cu care te-ai agățat de ea pe când voia să te trimită departe, și m-a trimis, ca să fac o școală mai bună, e spre binele tău, după care s-au mirat...

Reînnoiesc jurămintele părinților, apă & pământ. Pași, mai mulți pași, alți pași, nasu-n cărți, mirosul de vanilie al cărților RAO așteptând să le citesc, le-am și pus pe lista publică ce mă obligă, toată lumea-i cu ochii pe ea. Viața ta, expusă la câteva răzuiri de loz distanță.

Lipsa mare

 Lipsa (sau insuficiența) banilor te face mai smerit, într-un mod superstițios (nu creștin), dar bănuiala mea e că asta se petrece numai la suprafață. Smerenia dobândită la strâmtoare, menită să mă convingă pe mine că-s bine și așa, cu bani puțini.

O vreme, reușesc să fiu cumpătat, cam până la jumătatea perioadei rămase înainte de următorul salariu. După care, ceva se sparge, ceva intră într-un tangaj periculos, o gaură apare undeva, o ruptură (în fund?), iar pe acolo se scurg, cu repeziciune, toți banii de care, afișând o gestică cvasi-religioasă, prefăcut ascetică, nu m-am atins timp de 2 săptămâni.

Mijlocul acelei înșelătoare acalmii, când încă mai ai impresia că banii îți vor ajunge până pe 6 ale lunii viitoare, e doar o fantasmă. 

N-ai bani = îți dă de gândit, devii inventiv. Ca, la urmă, să-ți bagi ceva în stăpânirea de sine și să spargi în extazul risipei tot ce mai ai.

Cărtărescu

Atâta spun: Mircea Cărtărescu (perceput de mulți ca un fel de înger al literelor, de fapt un înger cam megaloman, cum spunea și M. Lovinescu) este unul dintre cei vizați de Julien Benda în La trahison des clercs (Trădarea intelectualilor).

Cărtărescu a scris articole elogioase, sau escamotând adevărul, despre Băsescu. I s-a aservit orbește, ca H-R. Patapievici, unui golan. De parcă Băsescu ar fi fost un Abraham Lincoln sau un Reagan al României. Un necioplit.

Căutător în cărți. Summer. Teoria tăcerii

  Nimic nu-mi alterează pofta de mereu alte cărți sau de a reveni la unele dintre cele demult citite.

*

Înapoia metaforelor căznite, strecurate la tot pasul, se întrezărește câte puțin din talentul autoarei și ghicim potențialul irosit al unei opere însemnate, una total diferită de Summer.

Metaforele & comparațiile Monicăi Sabolo par a fi luate dintr-un „dicționar definitiv de metafore și comparații” pentru scriitorii începători.

Dar Sabolo nu va mai scrie acea „operă însemnată”, ce va rămâne pe veci „potențială” - are mai bine de 50 de ani. Zeci de ani risipiți, compunând în modul ăsta: liceal, ieftin, bun de consum.

În două rânduri, cel puțin, spatele sau ceafa cuiva e „un reproș mut”. Pleoapele se zbat frenetic, încât provoacă furtuni (zic și eu...), ochii-s mijiți a bănuială, Totul este clișeic în cartea asta!

Iată-l, câteva pagini mai încolo, și pe cel de-al treilea „reproș mut”, de astă dată, fără nici un „spate”.

*

Iulian Tănase scrie bine când tace. Și tace pe limba mea. Poate și fiindcă suntem vecini de generație.

Neu im Ineu

 Iată-mă-s la Ineu, popa se roagă și pentru mine, mă roagă în locul meu, la microfon, amplificat de 10x, seara și în zori, șapte & nouă, nu-n ordinea asta, iar eu nu pot adormi fiindcă mă tem în casa asta cu toate fantomele durerilor pe care le găzduiește, iubiri și strămoși morți care nici măcar n-au apucat-o, vise grele, aer încărcat, un pic cam răcoare.

Tresar și deschid larg ochii pe cand e să adorm, privesc peste umăr, schimb brusc partea pe care-s întins în căutarea alinării și a somnului bun pe care știu că-l pot, câteodată, căpăta aici.

Alain Finkielkraut

"Jankélévitch a raison : l’amour relève de l’emprise et cette emprise est une bénédiction. Aimer, c’est être dépendant, dominé, subjugué, assujetti. Aimer, c’est passer après." 

Alain Finkielkraut