Haters vs amorțiți

Este curată prostie să etichetezi ca hater un om care dovedește spirit critic - așa, simplu și fără a clipi, i-ai zis hater și cu asta ai rezolvat!

Am văzut că, mai nou, la categoria ‘haters’, milenialii insipizi includ cu o ușurință tembelă nu doar pe Gică Contra, ci și pe oricine își exprimă un oarecare dezacord, chiar dacă-i bine argumentat!

Hipsterul milenial crede (susținut de imitatorii lui nerozi, mai în vârstă) numai într-o neutralitate leșinată. I s-a urât cu răul. Dar și cu binele.

Hipsterul milenial nu-i așa convins de utilitatea Libertății. Libertatea include și dreptul la liberă exprimare, care include - la rândul ei - și dreptul de a mă indigna, de a critica, de a combate, de a nu ne poziționa mereu într-o împăciuire tâmpă unii cu alții.

Call me names

Fiecare nume poartă-n el o rugăciune pentru existență. Cu cât este mai adesea rostit, cu atât purtătorul său va trăi mai multe vieți. De unele, nici măcar nu va fi vreodată conștient! Dar simpla rostire a unui nume funcționează de la sine, își vede de rolul ei.

Grotesque

„(...) are aspectul fără de vârstă al femeilor care nu prea îmbătrânesc, dar care abia dacă au fost vreodată cu adevărat tinere.”

Cât acid! Functionează ca un catharsis neîndurarea de soiul ăsta, transpusă în text ca un fals compliment ce sfârșește prin a-și dizolva destinatarul.

Kafka, Castelul. Până la ce prag de suportabilitate ar putea grotescul să iște umorul, să stârnească râsul, măcar pufnirea, zâmbetul? Probabil că până-n punctul în care se subțiază, prin întindere, hotarul care-l desparte de oroare.

Limbajul visului în Castelul. Absurdul. Oprimarea. Tensiunea neputinței, picurată lent - citind, împotmolit în lectură, ai dori-o canalizată în violență, descărcată subit printr-un eliberator gest brutal. Izbăvirea prin violență.

Cleiul visului, mișcarea greoaie, fluxul aberant al replicilor sau, dimpotrivă, luciditatea lor pătrunzătoare, căzând greoi, dar clar ca un diagnostic psiho. Blocarea tuturor căilor, pustietatea străzilor și frigul. Idolatrizarea ierarhiei birocratice, interșanjabilitatea fantastică a funcționarilor.

Din relatările încâlcite și adesea contradictorii ale sătenilor, K. își figurează o „realitate” mai bogată despre castel decât dacă l-ar fi vizitat el însuși la pas. Castelul se metamorfozează pe nesimțite în ceva mai mult decât un ansamblu de clădiri administrative - devine un înțeles, o semnificație, o poveste - niciodată aceeași - spusă în varii moduri de fiecare dată.

Ascunzându-se în spatele munților de dosare, funcționarii castelului împrumută ceva din aura și intangibilitatea unor spectre de zei olimpieni. Tăcerile lor impun respect, dând un sens și-un miez găunoșeniei. Acolo „se lucrează”. Nimeni nu știe cu exactitate ce anume „se lucrează”. Distanța, și nu meritul, conservă autoritatea. Inaccesibilitatea hârțogarilor menține viu mitul, iar pe ei îi supraumanizează.

„Dezemotificarea”

Scenă din L'Amant de Jean-Jacques Annaud

Palma, mai rece decât frigul de afară. Căptușeala palmei prin care circulă liber tot ce știu și tot ce n-am aflat încă despre tine. Dârele amprentelor, canale săpate în vinilul palmei, pe acolo îți circulă muzica sufletului, ascultată în microscopica incintă acustică a palmei mele. Groove peste groove, palmei nu-i trebuie rotație și ac pentru a fi cântată. Palma mea absoarbe nemijlocit muzica din amprenta palmei tale.

Strângerea de mână ce anticipa vag înflăcărarea vicioasă de mai târziu - în Amantul lui Marguerite Duras. Bancheta din spate a mașinii, degetele cu răsuflarea întretăiată de strânsoarea celorlate degete, privirile ce nu se-ntâlnesc, evitându-se, fiecare caută să deslușească lumea prin fereastra din dreptul căreia se află, strada ce trece, orbi de pasiune.

Vremea tuturor cântecelor

A fost o vreme când oamenii orașelor cunoșteau toate cântecele timpului lor, erau puține și frumoase și erau despre începutul unor (prime) iubiri. Cântecele erau jazz & romanțe - la oraș. Doine - la țară.

Cântece știute de toată lumea, pentru că toată lumea asculta același lucru, precum (dintotdeauna) respira același aer.

Totuși, nu m-aș întoarce acolo. N-aș purta, de exemplu, obligatoria pălărie s-o ridic de câte ori ar trece o doamnă pentru a-i arăta c-o respect mă iubesc și mă-nsor cu doamna ca mai târziu pe urmele lipicioase ale pasiunii scurse s-o fac curvă și împuțită să o lovesc s-o diminuez psihic să aștept ca ea să spele după mine.

Nimic nu s-ar mai alege de pălăria mea ridicată prompt, galant și curtenitor, acum ceva vreme, doar pentru a fute și a procrea.

„În sufletul tău era un cântec: cine l-a ucis?”*

"Singurii prieteni pe care-i iubim cu adevărat sunt cei cu care avem foarte puține lucruri în comun, care nu au același preocupări ca noi și pe care-i vedem cât mai rar cu putință. De altminteri, prietenia nu subzistă decât atâta vreme cât nu ne manifestăm, cât nu  vrem să fim mai mult decât suntem."

*Citesc în Cioran, Caiete/1963.

Extazieri de canapea

Vremea extremelor - de la goana sterilă la nemișcarea îmbâcsită. Nici una, nici cealaltă nu rezolvă nimic. Sunt ambele cel mult un scop în sine. Atât nemișcarea cât și alergătura fără sens sunt numai niște tulburi semne ale trecerii. Marcaje, indicatoare, panouri de pe margine și cam atât. Însoțitoarele trecerii. Mărturii că trecerea se petrece. Înlemnind sau gonind în van, nu schimbăm nimic din destinul nostru, nu lăsăm nici o urmă în trupul timpului. Timpului nu-i poți provoca cicatrici.

Vezi, ăsta-i cusurul!

 Don De Lillo, Cosmopolis: „- Care-i cusurul rațiunii umane?

                 - Care?

              - Se preface că nu vede oroarea și moartea de la capătul planurilor pe care le construiește. Acesta este un protest împotriva viitorului. Ei vor să țină la distanță viitorul. Vor să-l normalizeze, să-l țină deoparte, pentru a nu le distruge prezentul.”

Ce te faci, totuși, cu cei ce se străduiesc să țină prezentul deoparte, în demersul lor deznădăjduit de a opri viitorul (pe care-l presimt - poate în mod greșit - ca neprielnic)? A trata cu orbire micile fericiri tangibile, a le lăsa să treacă pe lângă tine, defavorizându-le în așteptarea unei iluzorii fericiri „mai mari”, promisă de-o închipuire barocă, așteptată să vină din viitor ori să fie întâlnită undeva într-un viitor nesigur.

Fericire promisă. Imaginație barocă. Orbire prezentă. Discreditarea palpabilului, a micii bucurii făptuibile.

Viitorul dă buzna peste noi, deghizat în trecut. Ba nu: trecutul dă buzna peste noi, purtând hainele viitorului.

Coșmar - trecutul nesfârșit, prelungit (infiltrat) în viitor. A nu te desprinde de condiționările trecutului, contribuind mai departe la perpetuarea lui în prezent, la consolidarea moșternirii lui toxice în viitor.

Ce aș păstra eu din trecut? Spațiul sacru al copilăriei mele neliniștite. Casa, curtea mare, neîngrădită, copacii imenși. Decorul.

Septembrie

"Era după-amiaza devreme, la sfârșitul lui septembrie; din mângâierea răcoroasă a brizei, din căldura delicată a soarelui și din foșnetul uscat și nevăratic al copacilor, ai fi putut ghici cu ochii închiși ce lună este, poate chiar și ce săptămână."  

(Philip Roth - Contraviața, Polirom, 2017, traducerea Alexandra Coliban)

Aș

Îmi vine câteodată „dorul” de a povesti, simt cum se țese în mine povestea, însă ceea ce „iese” este doar deconstrucția acesteia, sunt părțile ei componente, nici măcar toate, neasamblate, dar obsesiv „punctuate”, preocuparea pentru o punctuație corectă; deșirarea poveștii, mama țese, copilul desface, mama dă viață, copilul o consumă pe nimicuri de țiplă, cei prea dezlegați de mamă nu pot construi mai nimic: li se năruie, li se rupe, se deșiră, trebuie mai înainte de a se apuca de lucru să-și regăsească mama și s-o zidească în munca lor, pentru ca efortul să capete sens și trăinicie și să nu se limiteze totul doar la stadiul unei demolări controlate.

Definiții

„Morala - răutatea îmbrăcată în haine prezentabile.” Doar că nu mai știu cine a scris asta. 

 „Viața lui fusese atât de amară în vara asta, încât salutase cu o bucurie răutăcioasă fiecare zi ploioasă și se simțea relativ bine când auzea câte o frunză veștedă foșnind pe aleea de nisip.” Asta știu că a scris-o portughezul Peixoto, în numele și fără acordul expres al unuia dintre personajele Cimitirului de piane.

Viața ca o sfadă

Visele sunt pentru cel care (le) visează, atâta timp cât el visează, tot atât de reale ca orice experiență din starea de veghe. Pradă ușoară. Caligrafia cu pete vâscoase, apropiere, pe urmă, iarăși - prăbușire. Fiori, răceală, luăm distanță, neputința și deșertăciunea cuvintelor. Chinul potrivirii lor într-o sintaxă.

Un chip

Cineva, la extremitatea firului nevăzut, apucă de un capăt, eu - de celălalt, tragem amândoi întindem coarda după care unul dintre noi începe să tragă mai tare celălalt zâcnește se urnește și acum fie se rupe firul, mă rup eu sau tu, iar povestea se oprește aici, fie începem să schițăm niște pași funambulești prin urmare iată-mă scos din casă din carapacea dulcei devitalizări (motivația schiloadă, absența unei tensiuni ce ar fi de natură să miște lumea și pe noi odată cu ea). 

Mă mișc, privesc, ating, firul se întinde, nu e o ață ce mă leagă, e una ce mă dezlănțuie, e coarda care - trasă - poate declanșa alarma, e rațiunea care-mi spune că merită să-mi trec mâna prin păr - ca să-mi „confer” un chip, ca să-mi regăsesc chipul.

E frig, mă strâmb, mijesc ochii, îmi consolidez ridurile în soarele brutal, înghețat, atârnând undeva aproape de linia orizontului, mușchii, dezobișnuiți, se contractă, ajuns la capătul aței îmi pare că port în spate o raniță îndesată cu pietre - poate fi, însă, răceala din aer, nerăbdarea de a fi, bucuria de a ferici.

Mitologii personale

Propozițiuni. Mama este iubire; tatăl e cuvânt. Mama - iubire & complicitate, camera de refugiu, panic room; tatăl este penetrarea și fisurarea mitului, a imaginii idilice, a paradisului, destructurarea acestora prin înțelegere. Tatăl e verbalizare, e dezinfantilizarea relației mamă-copil prin demitizarea ei. Tatăl e textul. Textul repetabil, revizitabil și revizuibil. Mama este irepetabilă. Mama e visul. Tatăl este interpretarea visului.

„Atunci când psihanalistul susține supremația cuvântului rostit față de act, se facilitează înregistrarea pacientului în ordinea paternă.” (Christopher Bollas, Isteria)