O să afirm ca în cazul falsei probleme „Unde citiţi?”, răstransportată într-o vreme (sub formă de, cum îi spunea?, leapșă!) pe toate site-urile: discuţia despre identitatea internautică nu mă frământă, nu mă prinde, într-o prea amplă măsură, trebuie să recunosc, încât să-i aloc hălci insemnate din timpul meu. Nu-mi dă nici insomnii, nici nu-mi declanşează un flux ideatic îndestulător pentru (a produce) un articol de care să fiu apoi mândru.
În anii trăiţi până acum, am avut destule dificultăţi în a mă apropia cu adevărat - fizic - de semenii mei (timiditate, complexe, auto-subestimare) încât să văd o „cale” - alternativă sau complementară - în formele de comunicare, împrietenire, pe care le-am comentat în treacăt, deşi cu risipă mare de cuvinte, în postări anterioare: facebook, twitter etc. Ar fi fost în ordinea lucrurilor (nu?) să mă fi aruncat cu disperare, aș fi fost clientul lor ideal, în brațele ziselor „rețele de socializare”. Nu am făcut-o și mă mândresc cu izbânda mea asupră-mi. Ca la AAA, ce mai!
În anii trăiţi până acum, am avut destule dificultăţi în a mă apropia cu adevărat - fizic - de semenii mei (timiditate, complexe, auto-subestimare) încât să văd o „cale” - alternativă sau complementară - în formele de comunicare, împrietenire, pe care le-am comentat în treacăt, deşi cu risipă mare de cuvinte, în postări anterioare: facebook, twitter etc. Ar fi fost în ordinea lucrurilor (nu?) să mă fi aruncat cu disperare, aș fi fost clientul lor ideal, în brațele ziselor „rețele de socializare”. Nu am făcut-o și mă mândresc cu izbânda mea asupră-mi. Ca la AAA, ce mai!
*
Pentru a încerca să răspund întrebării mai vechi, hiacintice: „nu vi se pare că aceeaşi opoziţie, bazată pe teoria realului ca real sigur, funcţionează şi în privat vs. public?” („Eu sunt eu la mine în suflet, iar cînd sunt cu ceilalţi oameni, sunt mai puţin autentic. Deşi, straniu, aici teoria funcţionează pe dos: ce e palpabil - cum se comportă omul între oameni - stîrneşte suspiciune comparativ cu ce e inaccesibil - cum e omul în el însuşi.”): cred că funcţionează, da!, e aceeaşi. Ca să-mi păstrez tonalitatea caracteristică: m-am oferit mereu de exemplu. Nu din egolatrie, ci pentru un strop de... carne, pe care monologul de față o merită, pentru a ieşi din abstracţiune. Mă voi oferi încă o dată: - Nu mi-a fost niciodată greu să mă mărturisesc, să mă spovedesc, inclusiv cu public de față. Confesiunea este supapa mea obligatorie pentru ca o anumită normalitate să se perpetueze. Este ceea ce „am luat cu mine” şi când am îmbrăţişat identitatea virtuală. Nu sunt genul de ins care să fi bătut la uşa netului ca să se ascundă și mai abitir decât era deja. A mă dosi, adică, după - să zicem - vorbăria savantă despre cărţi, pe după note zilnice abundente şi observaţii insipide, bine protejate, cât mai neutre, care să nu mă conţină sau care să dezvăluie din mine cât mai puţin. În credința mea (poate greșită), confesiunea ne apropie cel mai mult de autenticitate. Opusul confesiunii nu ar fi tăcerea discretă, ci autozidirea în cuvinte.
A scrie despre cum îți bei ceaiul, despre cum îți transpiră picioarele sau axilele la serviciu. Despre cum și cât ți-a crăpat fusta pe cusătură când ai alimentat mașina cu benzină.
Prefer, pentru a reveni la „cestiune”, opoziţia asta pământeană, privat-public, celei despre care am făcut vorbire mai sus. Cu tot ce exportă ea mediului www.
Mulţi oameni - cu toate că ar fi jurat că nu fac decât să alerge înspre ei sau că, dimpotrivă, fug de ei înşişi taman în sânul relativizant-ocrotitor al internetului - și-au regăsit aici, online, aceleaşi reţineri, aceleaşi ipocrizii, aceeaşi chinuită ascundere de sine. Rătăcirea în găunoasa stilistică, de care tot amintesc. În atâta „stil”, ți-e și greu să mai găsești omul. Mi se pare o tristă irosire, dacă ne gândim ce deschidere/şanse/izbăvire (chiar așa!) ar oferi netul unor astfel de suflete torturate de patima tăinuirii. Tăinuirea ca lamentabil, închipuit, scut.
Alţii, dimpotrivă, căzând în tentaţia, la fel de sterilă, a larmei fără conţinut.
Ce este cu adevărat provocator şi cutremurător de scandalos e că omul care optează să se sustragă, critic sau tăcut, acestor „comunităţi” virtuale amuzante începe să fie privit cu suspiciune. Iar dacă mai cutezi să și râzi de frenezia stabilirii amiciţiilor cu o mie de alți „useri”, gata: eşti simplist, încuiat, maniheist, manifeşti lipsă de adaptabilitate la nou! Să fiu scuzat, râsul este un scurt circuit salvator, râsul mai are şi rostul de a salva de... ridicol. El stabileşte unele ierarhii ale „importanţei lucrurilor” într-un mod direct, descumpănitor, care scapă raţiunii, de regulă. Uneori, râsul de acest tip este chiar o formă de cunoaştere, rezervată celor care sunt capabili a pricepe/percepe „preajma” (ambientul, environment-ul), dispensându-se de stuful cuvintelor bine aranjate, de sisteme, de cârje ortografice, topice şi de punctuaţie.
A scrie despre cum îți bei ceaiul, despre cum îți transpiră picioarele sau axilele la serviciu. Despre cum și cât ți-a crăpat fusta pe cusătură când ai alimentat mașina cu benzină.
Prefer, pentru a reveni la „cestiune”, opoziţia asta pământeană, privat-public, celei despre care am făcut vorbire mai sus. Cu tot ce exportă ea mediului www.
Mulţi oameni - cu toate că ar fi jurat că nu fac decât să alerge înspre ei sau că, dimpotrivă, fug de ei înşişi taman în sânul relativizant-ocrotitor al internetului - și-au regăsit aici, online, aceleaşi reţineri, aceleaşi ipocrizii, aceeaşi chinuită ascundere de sine. Rătăcirea în găunoasa stilistică, de care tot amintesc. În atâta „stil”, ți-e și greu să mai găsești omul. Mi se pare o tristă irosire, dacă ne gândim ce deschidere/şanse/izbăvire (chiar așa!) ar oferi netul unor astfel de suflete torturate de patima tăinuirii. Tăinuirea ca lamentabil, închipuit, scut.
Alţii, dimpotrivă, căzând în tentaţia, la fel de sterilă, a larmei fără conţinut.
Ce este cu adevărat provocator şi cutremurător de scandalos e că omul care optează să se sustragă, critic sau tăcut, acestor „comunităţi” virtuale amuzante începe să fie privit cu suspiciune. Iar dacă mai cutezi să și râzi de frenezia stabilirii amiciţiilor cu o mie de alți „useri”, gata: eşti simplist, încuiat, maniheist, manifeşti lipsă de adaptabilitate la nou! Să fiu scuzat, râsul este un scurt circuit salvator, râsul mai are şi rostul de a salva de... ridicol. El stabileşte unele ierarhii ale „importanţei lucrurilor” într-un mod direct, descumpănitor, care scapă raţiunii, de regulă. Uneori, râsul de acest tip este chiar o formă de cunoaştere, rezervată celor care sunt capabili a pricepe/percepe „preajma” (ambientul, environment-ul), dispensându-se de stuful cuvintelor bine aranjate, de sisteme, de cârje ortografice, topice şi de punctuaţie.
