duminică, 5 septembrie 2010

Mouvement d'humeur

Semnalul unui tren greoi, răsunând limpede, străbătând cu ușurință până la mine prin aerul de cristal, înghețat bocnă. O jumătate de lună plină albind pe cer, lângă ea, un trup micuț de guguștiuc în căutarea partenerului. O stivă pedant clădită de lemne pentru foc și ticăitul ceasului, care-mi aduce aminte că luni e zi de muncă și că e târziu.

Sfârșitul lumii a venit noaptea trecută, purtat pe aripile-i necrescute de oribila armată a bobocilor de rață ucigași.

Ce-i cu ciorăpiada asta care-nmoaie firea și învârtoșește mințile nevolnice? Colanții semitransparenți, în culori curcubeene, atacă analizatorii, slăbesc voința, descumpănesc întru totul. Ce-i cu foșnetul ăsta de fire fine, împletite, șlefuind și mai dihai rotunjimi gata născute, aruncând umbre, falsificând, dând uitării imperfecțiuni!

O nouă noapte de coșmar. Bântuită de toate zgomotele posibile, cele mai multe - familiare. Scâncetele mobilei, țipătul de vânătoare al bufniței, pocnetul podelelor călcate de spirite strămoșești. Dar ce folos, odată trezit cu brutalitate din somn în crucea nopții! Ce folos că-s familiare?

Bântuit în vis de un cuplu care cerșește bani împrumut. Un fost bun prieten și amanta lui bătăioasă. Ea - o arătare nu prea plăcută întâlnirilor nocturne, neprevăzute - își vârâse convingător, „a rugăminte”, unghiile în antebrațul meu. Unghii pe care, cu groază, le ghiceam neîngrijite, cu un binecunoscut negru, inegal răspândit pe dedesubtul lor. Negrul zârieturilor pe spate, negrul scotocirii disperate în sexul propriu după un pârț de fericire.

„Cititul e un viciu care poate înlocui toate viciile sau ne poate ajuta pe alocuri să trăim fără ele, mai intens, e un adevărat desfrâu, o manie devoratoare.” (Ingeborg Bachmann - Malina)

Clipa aceea scurtă când, tot povestind cu un oarecare interlocutor (poate un bun amic), îți dai seama cu strângere de inimă că el nu te (mai) înțelege sau că nu te mai ascultă, că l-ai pierdut în sintaxă, i-ai pierdut interesul. Ochii i se opacizează. E ca și când ar fi murit în timp ce-i vorbeai, cu ochii deschiși, fără chinuri.

Amărăciunea este beteșugul celor care văd într-o lumină prea crudă realitatea. Extazul e al celor care l-au cunoscut pe Dumnezeu. Tu nu faci parte din nici o grupare. Am tresărirea asta „de conștiință” citindu-l pe Céline, De la un castel la altul.

Nu în fiecare zi mă trezesc cu spiritul ăsta despovărat. Ceasul mi-era rămas, ignorantul, cu o oră în urmă. Visele-mi fuseseră cât se poate de provocatoare, încercând din răsputeri, prin frumusețea cât mai regretabilă a lumilor promise, să-mi ruineze starea de spirit.

Nu în fiecare zi mi-e dat să mă trezesc în gemetele vecinei, intrată în extaz în timp ce își... pensează sprâncenele. Uite una mică, izolată, colo: ah!, parcă și asta de pe tîmplă ar trebui extrasă: oh! Și tot așa până se făcu frumoasă foc, se aprinse și pe dată mi-ți-se transformă în cenușă, ca pasărea penis. Pe care o risipi dușul în canalele colectoare ale orașului.

Cu ochii deschiși, dar abia deșteptat dintr-un somn toxic, am avut viziunea unui bloc de locuințe secționat transversal, unde puteau fi văzuți, de sus până jos, un șir de oameni urinând toți în același timp, fiecare așezat pe closetul lui, unul deasupra celuilalt. Mizeria ascunsă bine, cu maximă ipocrizie, a traiului la oraș.

vineri, 3 septembrie 2010

Now, hear this!

Sweet Jesus, Mary and Joseph! Numai să dați cep la mixajele pe care le-oi înșira, după această predică în deșert, și nu gânduri rele îmi veți purta, ci recunoștință și mă veți cinsti cu un strop binemeritat de sudoare.

Te miști insinuant, ca un șarpe, la Unmo Lokto, a cărui primă parte, cel puțin, e de o rară frumusețe, celest-matematic-ritmat deep dubby-oasă, după care te ferești cum poți de tipic minimalistele trăsnete electro, voci spectrale, oftaturi dianatice, iar finalul e din școala veche a nouăzecilor. Dansezi, scăpat din lanțuri, cu totul desprins de pământ, tropote egoiste în aer, la GoodBye Cotton, Part 1. O furtună de-un albastru mocnit, cu tot tacâmul de bice și bolboroseli de mare voltaj, în Artoleum Mineral. E ca și cum cineva ar fi ieșit afară cu microfoanele și cu o tobă mare-timpan (pavăză contra ghinionului), pentru a înregistra doar preludiul și îndepărtarea ostilităților meteo-electrice. Și o compoziție  mortală a unui soi de Johann Sebastian Bacchus, concert pentru cap în nori - Sapovnela. Numai atât pentru astăzi. Nu cumva să le răsfoiți nerăbdători, piesele din mix, că le piere tot miezul! Trebuie lăsate să se îmbine, să treacă natural una-ntr-alta, nu degeaba-s așezate în ordinea respectivă. Să vă surprindă.

A, încă un amănunt, și încă esențial! E pierdere de vreme să le ascultați la boxe de laptop, fără bass. Sună ca tranzistorul! Faceți rost de căști fidele sau de o instalație de-o putere onorabilă. Iată ce playlist am pregătit (spicuind de pe deepmix.ru):

joi, 2 septembrie 2010

Bonjour, mes élèves!

- Bonjouuuuur!
- Qu'avons-nous préparé pour aujourd'hui?

Astăzi vom da un test, scoateți notebook-urile de hârtie. Vă voi transcrie pe tablă un fragment și voi urmează să vă pronunțați, pe rând și din cale afară de politicoși, ce grozav-scriitor-cunoscut-în-viață vă evocă rândurile de mai jos (deși nu el le-a scris, hehe). Să verific dacă doar eu, ca străvechi admirator, am impresia asta. Nu pentru a vă ispiti să mințiți, vă mărturisesc că, dacă veți fi mulți cei care veți ghici numele la care mă gândesc (și m-am tot gândit cât am citit cartea), s-ar prea putea că nu voi face o recenzie:
 Mirosea a săpun și a pasăre adormită. Pielea ei avea culoarea ștearsă a marmurei pe timp de iarnă, iar părul, care bătea spre blond, își pierduse vigoarea și ultimele sclipiri, nu mai sugera decît practica inconștientă a onestității.
A închis ochii și imediat a recunoscut în penumbră mirosul subtil, dar inconfundabil, al propriei vieți. Era mirosul pe care îl emanase ani la rînd și care se impregnase în lucruri și în aer, definindu-l fără putință de tăgadă. Aparții unui loc atunci cînd ai lăsat acolo un miros, iar locul poartă mirosul a ceea ce ești, a gîndit el, lipsit de griji. (...) Memoria corpului nu putea rămâne într-o bibliotecă, nici într-o statuie, ci într-o perdea, într-o pereche de pantaloni sau în aerul unei încăperi sau al unui coridor. „Să-ți lași pijamaua moștenire generațiilor viitoare”.
Luis Landero - Jocuri ale vîrstei tîrzii, Humanitas

duminică, 29 august 2010

Cine mi-a salvat weekend-ul

Un film - J'ai toujours rêvé d'être un gangster, turnat în 2007, premiat de public la TIFF în 2008; o actriță a cărei existență o ignorasem până acum (bine, am înțeles, Coco Chanel..., Gainsbourg, dar eu nu mă prea dau în vânt după filmele biografice), Anna Mouglalis - origini greco-bretone, icoană a firmei Chanel, iar în peliculă: Suzy - la serveuse. O seară hilară, cu râs în hohote și priviri surâzătoare, duios-nostalgice (imagini de uns pe pâine).

Exceptând realizările noir ale fraților Coen, sunt decenii de când nu am mai dat peste așa o împlinire comică! Și nu este vorba despre încă o comedie franceză prolixă, cu gaguri exagerate, verbiaj incontinent și triunghi conjugal. Un regizor - Samuel Benchetrit, cu un nume predestinat absurdului (la prima vedere, ați avut impresia că scrie 'Samuel Beckett')... Un tânăr as al filmului absurdo-mut. O cină cinematografic copioasă. Cu atât mai mult cu cât nu eram deloc avizat asupra vreunui amănunt - regizor, actori, scenariu (premiat la Sundance). Tipic pentru eternul novice ferice, pentru neprofesionist: am vrut să văd filmul pentru că m-a atras afișul.

Suzy - la serveuse, lunecând impasibilă încoace și-ncolo, pe după tejgheaua panoramică a cafeteriei, cu șoldurile leneșe, abandonate mișcării, sărutând mișcarea, abdomenul un pic împins în față, lasciv, cum obișnuiesc unele țigănci, pentru a-și marca, pesemne, și mai intens prezența în stradă, pentru a preschimba această prezență într-o sfidare, într-o discriminare pozitivă, în spectacol! Dincolo de replicile hilare, picate din Lună direct în scenariu, Anna Mouglalis joacă fără rest prin mimică, din lumina ochilor, din zâmbetul acela monalisean: distrat, jucăuș, îngăduitor, tainic. Traveling-uri vag amețitoare, parcurse domol de cameră, ca dintr-un ringespiel ruginit - peisaje alb-negre, luminoase, selenare: zone industriale (cabluri, autostrăzi) + câte un colț de natură. Și câte un stop neașteptat ce-ți ia suflarea.
 

Personajele, contaminate de cinema, își dispută un locșor în breasla invidiată, mitologică, a gangsterilor treizeciști și a pistolarilor western, jucați pe marele ecran de Bogart, Gabin, Douglas, Belmondo, Delon (adorații copilăriei mele). La rându-le, gangsterii reali, acum la vârsta decrepitudinii, conspiră - înăcriți, dar c-un delicios umor cinic, involuntar - pentru o ultimă spargere glorioasă. Cinema din cele care nu se mai fabrică. À voir absolument!

vineri, 27 august 2010

Declaraţii literare


Aţi purta ceva de genul? E exagerat (mai mult decît un tricou literar?) Preferaţi să îl citiţi pe Beckett înainte/in loc de a-i agăţa vorbele la gît?

__________

foto şi obiect de Victoria Contreras

duminică, 22 august 2010

Ondine

Ondinele (sau undinele) sunt nimfe de apă, ființe despre care se spune că nu au suflet, dar și că pot căpăta unul - atunci când iau de soț un pământean și-i rodesc acestuia un copil. Ondina nu-și irosește  prețiosul suflu în vorbe; ea cântă cu un cânt fermecător ce se poate face, câteodată, auzit dincolo de tunetul oricărei cascade sau de dedesubtul valurilor.

Alicja Bachleda reușește încarnarea desăvârșită a celei din urmă ondine de pe Terra. Ea poposește taman în Irlanda, acolo unde basmele și alcoolul fac dintotdeauna casă bună, prinsă în năvodul de obicei cam sterp al lui Colin Farrell.

John William Waterhouse - Undine
Filmul te adâncește în mod plăcut în fotoliu, te împacă bine cu prezumtiva origine supranaturală a zânei deminude din plasa unui ocolit de noroc pescar și cu previzibila poveste de iubire.

Ondine plonjează corect, fără frison, cu alură punctată artistic, de campioană într-ale natației, în apele înghețate ale Nordului. Când își face ieșirea din aceleași ape, după baia de la micul dejun, nu are buzele vinete și trupul congestionat, ci doar juponul cu motive vegetale îmbrățișându-i umed sfârcurile și fesele. Moment mântuit de erotism prin prezența salvatoare în scenă a unei simpatice și iscoditoare fetițe ”cu nevoi speciale”. Curiouser and curiouser.

Celelalte clipe memorabile - și mirabile mie - ale peliculei sunt filmate măiastru de la nivelul genunchilor Alicjei Bachleda - o actriță care, în acest film, pare să fi strâns la un loc, în trupul și chipul domniei sale, toată nărăvășia și delicatețea frumuseții slave. Demonstrație inegalabilă de actorie piciorească! Capodoperă de arhitectură carnal-osoasă.

De urmărit. Farell își face treaba temeinic, foarte expresiv actor! Dramatic. Fetița, pe urmele sale. Cântecul ondinei este răscolitor și purtător de noroc. La fel, restul coloanei sonore - injectează pace cu un ac nedureros.

sâmbătă, 21 august 2010

Une Roumaine malgré soi

Altă mostră odioasă de jurnalism sentimentaloid-retardat. Apare în România liberă articolul de primă pagină (online, e pe ”prima”): De ce poartă un parc din New York numele unei românce. Fireşte, nu e deloc sigur dacă proaspăta noastră "conaţională", încetățenită ad-hoc, avea înşurubate în bagajul său cultural-genetic niscai frânturi (at least) de conştiinţă românească. Dar mai contează?! Contează pe naiba! O facem româncă la „apelul bocancilor”. Are părinţi emigraţi din România? Are. Ergo: e românca noastră neaoşă. Ca Herta Mueller, de altfel (care măcar a trăit aici). A întrebat-o cineva pe nobelizata pentru literatură dacă s-a ţinut vreodată a fi, spiritualicește, româncă? Nu (oricum, răsunsul nu ne-ar fi fost prea măgulitor). Atunci? Ce tot atâtea mofturi şi fiţe deontologice?

Nemaiavând, ca altădată, corespondenţi peste hotare, în zonele fierbinţi ale lumii, jurnalele noastre egolatre se agaţă şi ele de ce-şi mai permit. Non-subiecte de acest fel, pe care se întâmplă frecvent să le considere "informaţii externe". Eah, politica globală e vax albina faţă de descoperirea unui decedat român în cutare avion, în cutare uragan, sau a unei curve anonime, participantă la cutare orgie sexuală de-a lui Berlusconi.

Nu avem nici cea mai mică tresărire de ruşine să ne lăudăm cu "creierele noastre", emigrate, în cele mai multe cazuri de nevoie, în Valea lui Microsoft sau profesând cu succes în marile spitale ale Occidentului. Nici cu intelectualii care acum pregătesc studenți străini, pe alte meleaguri. Şi ce dacă ţara de baştină i-a scuipat acolo, tratându-i ca pe nişte cetăţeni second hand? Tot români sunt. Săracii! Dă să suflu nasul. Merită să ne populeze subiectele autoadmirative, tratate la o bere cu prietenii, alături de alte subiecte ca: originea tracică a romanilor, ortodoxismul nestrămutat al lui Ştefan cel Mare, conspiraţia mondială iudeo-masonică, alte teorii conspiraţioniste.

Nu am nici o îndoială că mulţi evrei români - ucişi în pogromuri iscate din te miri ce sau în lagăre de concentrare, ori supravieţuitori norocoşi, care au apucat să emigreze în vest, au dovedit un mult mai veridic civism decât cei de un sânge cu noi - urmași de daci și de romani (și de cumani, pecenegi, slavi). Dar de aici și până la acțiunea asta frenetică de a revendica și ”a recupera” întru alimentarea orgoliului național autohtoni celebri, care au crescut, s-au realizat, au fost pe deplin apreciați sau chiar s-au născut în afara țării, de la Dustin Hoffman la Weissmueller, de la Ionesco la doamna Arlene Jozsef Fried (cea despre care este vorba în articolul RL)... Cale lungă. 

Tatăl d-nei Arlene Jozsef Fried (aceasta din urmă, una din victimele atentatelor din 09/11 - NY), Nicholas Jozsef, provine din Șimleu Silvaniei și a plecat din România (scăpând ca prin minune ”ospitalității” horthyste) în 1948. S-a căsătorit în SUA cu o americancă. Aceasta este ”legătura” eroinei de la WTC cu the Carpathian Cișmigiu. Aveți minte să judecați de aici încolo ”raționamentul” ziariștilor noștri.

joi, 19 august 2010

The Carpathian Konzentrationslager

Aş fi vrut să mă pot pronunţa şi eu mai pe larg, dar nu pot - de groază şi de greaţă. Indiferenţa criminală, dezumanizarea cadrelor medicale sunt concepte goale deja, obosite, voci în deşert. Infractorii cruzi care înfundă închisorile sunt ca nişte călugări novice pe lângă aceste non-suflete 'sanitare', acești Mengele mioritici, care nu cunosc remuşcarea. Aş rupe bucăţi acum din cei care ne acuză că îndrăznim să ne plângem într-o ţară care ne ucide prin metode de-o inventivitate inegalabilă! Păşuniştii, poporaniştii, neolegionarii autohtonist-ortodoxişti, paseiştii fundamentalişti şi Elena Udrea au cu adevărat ce promova! Cale bătută.

Toată ziua s-au perindat prin studiouri tot felul de specialişti şi dătători cu părerea de profesie, care au deplâns ipocrit starea jalnică din sănătate, faptul că medicii vor să plece din ţară, lipsa banilor şi a dotărilor pentru care, desigur, ar fi de vină guvernul, ăsta sau altul. Dar aici nu e vorba nici de Boc, nici de Tăriceanu sau de Năstase. Nu poţi să te duci la un părinte care acum două zile era în al nouălea cer şi care acum nu mai găseşte nici un rost lumii ăsteia şi să îi spui că de vină pentru tragedia lui sunt Boc şi bugetul sărac, pentru că este cel puţin indecent. Nu Guvernul Tăriceanu a ucis-o pe Natalia Ionescu, ci un medic care şi-a pierdut umanitatea, pentru că exact despre asta este vorba în sistemul sanitar românesc: despre abrutizare şi pierderea umanităţii.

luni, 16 august 2010

Frumusețea solitară

O vecină de cartier, tânără, iese cu căruciorul animat de un copil frumos, reușit, satisfăcut. De bună seamă, singură, divorțată. La colț de stradă, o acostează fostul, penetrantul, făcătorul de copil, purtătorul de gameți, ÎNSĂMÂNȚĂTORUL. Tatăl natural-accidental al plodului din cărucior. Încerca să o îmbrățișeze, (s-o împresoare, de fapt) cu  niște mișcări stângace, dar stăruitoare, de cocoș fără penaj, sărăcite de orice delicatețe.

Mama: respira libertate în aerul dimprejur, arătoasă, toată numai curbe îmbietoare, departe de ea orice gând de-a se mai cupla definitiv, se vedea de la o poștă. Era, de pe-acum,  absentă pentru hoardele de bărbați, cele flămânde a desființa feminitatea în orice femeie - nimicind prin luare în posesie. Femeia de pe raft. Femeia-draft. Femeia-apartament, iată ce caută ei. Tatăl (natural-accidental), un golan cu perciuni ascuțiți. Bărbatul unei ejaculări precoce.

Mama de la colțul străzii: cu ten îngrijit, bronzată, îmbrăcată corect pentru după-amiaza de 38 de grade, receptivă la orice semnal ce nu-i emis de un mascul care și-ar putea dori de la ea căsnicie și fidelitate, claustrare și bucătăreală continuă. Mama: cu poftă de flirt, de efemer, de cochetărie.

Deși obosit și mai indiferent astăzi decât de obicei, pe dată mi-a făcut cu ochiul limpedele gând că femeilor le-ar sta mult mai bine solitare. Fie ele și mame. Solitudinea nu le-ar extrage din sfera importantei lor "funcții" estetice. Bărbații le urâțesc, le vandalizează senzualitatea, odată cu fiecare ușă trântită, odată cu fiecare grosolănie rostită, cu egoismul lor de veșnici infantili. Din neștiute pricini ce țin de misteriosul "glas al speciei", dar și prin contribuția decisivă a bărbaților lor, nu o dată, abia ajunse la sau deja trecute peste vârsta de 30, proaspetele mame se dezic de sine, își neagă trupul, clasându-și definitiv dorințele. Strălucirea e tabu. Multe procedează aşa, e drept, nu toată suflarea feminină. Observaţi-le masculinizându-se, tăindu-și ritualic părul - depersonalizându-se. Mai ales româncele. Pier, se sting pe picioare, atunci când nu se umflă (din aceleași motive pentru care se și usucă).

duminică, 15 august 2010

Poll

În dreapta sus e un sondaj. Doar o curiozitate personală, formată după mii de posturi citite, din tot felul de întrebări despre oamenii care le-au scris, motivele, ideile, explicaţiile lor. Dacă-mi amintesc bine din zilele în care abia aşteptam să scriu ceva, cred că fac, în paşi mici,  un fel de meta-analiză a blogului, fără prea mari pretenţii şi fără a mă lua în serios (nu aşa de mult cum sună, oricum). So... enjoy!

miercuri, 11 august 2010

Și perele...

Două buze roșii, întredeschise peste un șirag de dinți perlați, răsfrânte - aia de jos: în jos, aia de sus: în sus -, fără nici un strop de farbă pe ele, vindeau 10 pere verzi, dar coapte. Atât de coapte, încât era cu totul oprit să le privești multă vreme. Le-ai fi putut strivi cu ochii! 

Fata mă privea cu drag și infinită recunoștință - răbdătoare, își aduna banii de vară în buzunarul de la spate; nu spera să te mai revadă. Perele, odată mușcate, ți se topeau cu zgomot pe bărbie, pe piept și pe degetele picioarelor, prefăcându-te în stană de zahăr.

luni, 9 august 2010

Izuri

A nu ști cum îmi voi câștiga traiul după 1 septembrie, odată demisionat din porcorație, are și un parfum plăcut, de levănțică, pe lângă gustul obișnuit, de teamă. Parfumul-muză al improvizației, al incertitudinii. Nu sunt încă un om liber. 

Adevărul a publicat săptămâna trecută un top al frustrărilor de vară. Se numărau pe-acolo diverse indispoziții de sezon, meteosensibilități, insomnii cauzate de surplusul de lumină și de hiperactivitate. Aș  mai adăuga eu una: sandalele! Opulența, stricăciunea cărnii în galantarele fierbinți ale străzilor, impetuozitatea pașilor, devoalarea. 

Pe unii, asta, stricăciunea, îi face moraliști de ocazie, aruncători de pietre cuvântate (e mai fățos, mai ”cultural” și mai ”civilizat” să treacă drept indignați în loc de excitați, stârniți, pofticioși neconsolați - cum sunt de fapt), îi asfixiază clocind formule de condamnare, iar pe alții, mai stăpâni pe talentele lor sociale, îi împinge în păcat, mântuindu-i.

marți, 3 august 2010

Obscenități, note, zile

Femeia de la care cumpăr brânza noastă cea de toate săptămânile are ochii încondeiați, sprâncenele creionate, ca o matroană convertită la pastorală. Brânză cu sprâncene vopsite, fără pungile obișnuite de sub ochi, ce ar putea abate atenția, unora mai repeziți, de la picioarele cu degete desfrânate, care asudă discret în sandalele cu ținte din stația de bus năclăită de false așteptări și necunoștințe de cauză.

”Toamna era caldă și aerul mirosea a miere de salcâm. Bătrânul tânjea după acest anotimp plin de grație și maiestate. Traversa cu frică iarna, ca o moarte albă cu colții ei reci înfipți în beregata pământului; cu oroare primăvara, cu a ei violentă și zgomotoasă explozie de sevă și cu dezgust vara, cu formele sale mature și opulente exhibate fără urmă de decență. Toamna era pentru el bătrânețea calmă și înțeleaptă a naturii, dezbărată de poftă, spaimă și trufie.” (A. Oișteanu - Cutia cu bătrâni)

De necaz, îmi mișc degetele sandalelor și mă apuc să le număr compulsiv. Sunt zece, lungi și subțiri. Bine potrivite, fiecare pe osciorul lui. Până apucă să sosească busul, le voi număra de o mie nouă sute șaptezeci și cinci de ori. Zece, lungi, bronzate și nezdravene. Bete de frigul dimineții. Neîncălzite. Și zâmbesc în josul străzii unor trecători care nu au ieșit încă din case. În pungile de sub ochi am depozitat umorul și privirile distrate.

Degețele stropite cu noroi proaspăt. Sau degețele cu picățele de noroi. Noroiaș. Degete de pe care bronzul tocmai începuse să pălească în urmă cu șapte ore. Și sânii slobozi, bucălați, îngogoșiți, aurii, cu rezultate medii la învățătură. Bordel diurn. Neamul feminin necopt, pârgav și cel pe cale de coacere, în câteva minute, așezați-vă până atunci la masa din hol, umblă pe corso ca între sufragerie și dormitorul mic, în ținută furajeră, frugală, cu proiecție murală. Lipsește doar dagherotipul.

Picioare lungane, de broscostârc, pliate în teniși marini, încinși, retrași dedesubtul gleznelor, descheiați indecent la primii nasturi ai cămeșii, picioare umbrite de telefonul mobil, la ureche. Picioare care sâsâie când te apropii de bobocii lor, mai deunăzi ieșiți din ou.

sâmbătă, 31 iulie 2010

Hebdomadare

Sâmbătă de sâmbătă, mă tem că voi fi chemat în oraș de vreunul dintre prietenii care-mi lipsesc atât de mult. Îmi doresc doar să mi se dea pace, fără să fiu, însă uitat. Să citesc până simt că mă topesc într-o pastă lăptoasă ca aceea din care ies paginile de carte.

Zăgăzuiesc în mine urme de plâns. Lacrimi de autocompătimire și de absență.

Zăgăzuiesc porniri cu destinații neștiute, frânturi de fantezii și luciditatea.

”îi era dor de o cameră de hotel - îi plăcea caracterul întâmplător al acestui fel de a fi acasă, anonimatul acestor camere meschine, care puteau fi schimbate între ele; florile de gheață ale amintirii nu se topeau în aceste camere; fără cetățenie, fără patrie, iar dimineața un mic dejun neapetisant servit de un chelner somnoros” (H. Böll - Partida de biliard de la ora nouă și jumătate)