Cioran: „E destinul meu să nu mă împlinesc decât pe jumătate. Totul în mine e ciuntit: felul de-a fi, ca și felul de a scrie. Un om din fragmente.”
Mecanic(itate)a mișcărilor, odată atinsă secătuirea, epuizarea. Se poate numi și a-ți face datoria. Mi-ai servit, îți servesc.
Bocetele înmormântării și insultele (țipate-n obraz ale) despărțirii - ambele marchează începutul doliului, obligația asumată aproape public de a-l purta până la capăt (capătul durerii insuportabile; punctul din care durerea devine apoi, treptat, suportabilă, un bun - și surd - tovarăș cotidian).
Doliul (după un dispărut de pe lume sau după cel plecat de bună voie din viața ta) = o modalitate de a încerca să-ți garantezi că ce a fost nu maj revine. Pui cruce repetării istoriei personale (sau, cel puțin, asta vrei). Și cum procedezi? Începi să venerezi ceea ce e mort, ca să te asiguri că rămâne așa mort cum e, că nu ți se va mai strecura, „alterând-o”, înapoi în viața ce-și urmează cursul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu