Știi momentul ăla când, într-o bună dimineață, te trezești și, pipăindu-te, constați că lipsește ceva: zbuciumul familiar din suflet, parcă ai fi mai liniștit, învăluit de o stare de calm ce te îngrozește? Nu știu câți oameni încearcă acest sentiment al liniștii nefirești ce îngrozește. Pentru că cei cuprinși de acest psihofenomen satanic știu perfect că acalmia asta subită nu poate fi una reală, după ce în ajun abia că s-au predat somnului, și acela iepuresc, somnul cu care te lupți deși ți-e necesar, din teama de reîntâlnirea cu visele frumoase, de neîndurat a doua zi, de neexplicat când deschid ochii și mă izbesc - nu mă iubesc - de zidul netencuit al adevărului.
Ce mă sperie la calmul ăsta evident falsificat? Încredințarea subliminală c-ar putea să preceadă & să anunțe o hotărâre proastă, o acțiune regretabilă, un plan dezastruos gândit și dezastruos aplicat sau Nimicul. Să nu fie o presimțire a sfârșitului. Sfârșitul tuturor hotărârilor, acțiunilor, planurilor - gândite sau negândite. Pasul în gol.
Mai târziu... Ca mai târziu să regăsesc cu drag, ca pe o prietenă veche, gheara neliniștii ce-mi cuprinsese inima - neîngăduindu-i să pulseze decât cu bătăi mici, discrete și repezi, insuficiente ca să-ți poți trage sufletul - era acolo, de nu mai știu când: cu cât timp înainte de începutul lui septembrie? Dar asta va fi imposibil de stabilit cu exactitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu