Parisul nu are sfârșit (Enrique Vila-Matas)

Cartea asta este ca un “film de citit”.

O carte (nu știu dacă-i chiar roman) despre un tânăr care acum nu mai e tânăr și care, cândva, la

Paris, încercase să devină scriitor, simulând că deja era un scriitor — adoptând gestica și recuzita specifice (în opinia lui) unui scriitor, iar acum, nemaifiind tânăr, dar fiind scriitor, scrie o carte despre hazardul de a deveni un scriitor.

Dar să nu mă credeți pe cuvânt.

Foarte antrenantă și foarte “altceva” (decât consumați de obicei). Îndrăzneț - la vremea apariției cărții - pariul editurii RAO.

Fiesta

 Restul eram eu și mai era festa jucată de psihic în pragul toamnei, când confunzi cu ușurință vântul printre frunze cu picăturile de ploaie și te surprinzi sperând că-ți va ploua peste amintiri.

Zile calde, una egală cu cealaltă. Timp în suspensie, înainte să cadă totul în uitare.

Treaba cu anotimpurile era doar un soi de convenție. Ne plângem acum că ele nu mai există, dar toamna vine negreșit, frunzele în rugină, chelirea copacilor. Iarna, și ea, mereu prezentă la apel (dacă nu cu zăpadă, cu frig și întunecime). De vară, de să mai zic? Primăvara e o tranziție și așa a fost mereu. Durata celorlalte anotimpuri a fost dintotdeauna mai precisă. Primăvara poate fi scurtă, lungă sau deloc.

Ruhige Nervosität

 Mă întreb cu seriozitate dacă o să mai aduc la final, a doua oară, lectura seriei timpului pierdut și regăsit a lui Proust. Nu mă mai prea seduce.

Propozițiile unei vieți. Subiect, predicat. Câteodată, mă încântă să mă recitesc. De multe ori, mă jenează. Timp agățat. Pagini aspre sau moi și fine de caiet. Îmi place să-mi notez toate prostioarele, de unele mă rușinez peste ani și le șterg, altele îmi vor fi de folos pentru limpezire.

Propozițiile sunt lucrușoarele mele, averea mea. Ladă de zestre. Legături de scrisori netrimise.

Mintea poruncește trupului să-și încetinească funcțiile, de aici părerea de prostire, de gol în cap. Nici muzica Spotify nu mă ajută - sună ca un Te Deum.

Ultima oară când am plonjat într-un lac de sudoare... Ați înotat vreodată într-un lac de sudoare? Sudori și sudoare - țării cât mai multe șantiere!

Ce bine te căcai de la vinul sulfuros făcut la Deal! Doar te așezai pe vine și căcatul ieșea ca atras de un puternic magnet. Femeile calculate din fire sunt mai puțin predispuse să sufere de calculi renali.

Juan Carlos Onetti - Despărțiri

 Literatură intimidant de bună. Psihedelic, valsul frazelor.

Lumea lui Onetti pulsează claustrată într-o boabă aurie de strugure. Sau într-una de chihlimbar, din care, transparent, limpede, este doar miezul său inaccesibil, căci - înspre marginile ei - lumea lui Onetti se obscurizează de la depunerile reziduurilor de senzualitate și poezie.

Joan Didion — Nopți albastre

 Durerea ce se ițește de după icnetul frazelor scurte, poticnite, minimaliste, deposedate (unele) de verb, de predicat… Repetiții și reveniri ca niște incantații, mantre. Durerea mușcată de limbă. Limba înghițită de durere. Și un substrat de părere de rău pentru sine însăși. 

Admirabil, în memorialistica lui Joan Didion, este și acest detaliu: nu-i este rușine să-i fie dor de femeia-care-a-fost ori să-și exhibe în ochii cititorului teama paralizantă că, într-o zi, nici ea nu va mai fi. După ce a pierdut Totul, J.D. și-a dat seama că (scandalos pentru unii, apologeți ai doliului definitiv, obligatoriu) ceea ce i-a mai rămas — deopotrivă: dar, har & pedeapsă — sunt scrisul și faptul că trăiește.

Dragostea ei de viață, altădată impetuoasă - așa ciobită și reconstituită arheologic cum îi este acum, și spaima - mărturisită prin risipă de eufemisme și ocolișuri - de posibilul Nimic de apoi…

Aș fi citit și 500 de pagini, și mai multe, compuse în acest stil economicos, în acest ritm al du-te-vino-ului între trecut și prezent! Didion, făcându-și planuri de trecut, pentru a nu fi nevoită să privească în ochi viitorul, nici chiar prezentul.

Scriitură de o eleganță zdrobitoare, de care Didion se agață pentru a se simți utilă sieși, spiralând în jurul temei morții, atentă la pașii pe care-i face, ca într-un vals executat pe buza prăpastiei, sub amenințarea hăului.

_____________________

P.S. Am remarcat în “recenziile” anglofone la această carte de “memorii” insinuându-se otrava stângismului de modă nouă, stalinismul corectitudinii politice, ce infectează recent mai toate opiniile exprimate public. Disprețul nedisimulat al acestor coate-goale de pe GR pentru “albitatea” lui Didion, pentru “privilegiile” ei de “castă”, de clasă și de rasă, influențează - corupe - părerile despre carte ale dobitocilor. De parcă suferința pierderii (+ spaima de bătrânețe) nu ar mai suferință dacă ești alb, catolic, faimos & înstărit… Nerozii ăștia au “confiscat” până si dreptul la durere, legând-o strict de culoarea pielii sau de gen. Dezgustător!

firimitologie

 Această tristă tradiție ce „poruncește” fetelor în plină dezvoltare să se cocoșeze, pliate asupra propriului trup, când încep să le crească sânii.

Evgheni Vodolazkin, Laur. „Vasile cel Mare a spus: neprihănirea, dacă e la bătrânețe, nu e neprihănire, e slăbire a poftelor.”

Dacă filmul sau serialul e prost, dar eu perseverez în a mă uita mai departe, pe la seria a doua, așa, mă surprind deja „atașat” de personaje, vreau să le cunosc soarta, în ciuda întorsăturilor mediocre de situație, a scenaristicii de începători.

O protagonistă (frumoasă) e bună și proastă, cealaltă protagonistă frumoasă are ceva șiretenie în ea, trăsătură ce ar putea fi confundată cu inteligența, dar e tot proastă.

Fiind prost întreg filmul, ieșirile din scenă - după rostirea unei replici dramatice ori când personajul a realizat că a comis o boacănă - musai să fie intempestive. Se întorc pe călcâie și ies. Dacă se poate, alergând. Dacă e o femeie pe tocuri (că așa e în telenovele), iese în pas alert, sacadat, scuturată toată de pașii repezi pe care-i face.